A fost odată Nicolae Steinhardt, monahul de la Rohia

Cultură Exclusiv

29 martie 2013

11:13

Scris de:

steinhardtCu numai câteva luni înainte de decembrie 1989, mai precis la 30 martie, la spitalul din Baia Mare trecea la cele veșnice fratele Nicolae de la Mănăstirea Rohia. N-a mai apucat să consulte un specialist de la București, capitala înspre care plecase, însoțit de părintele său spiritual, monahul Mina Dobzeu. Încă o dată, timpul nu mai avea răbdare.

La momentul respectiv, publicul larg știa puțin despre scriitorul Nicolae Steinhardt, pe care lungii ani petrecuți în închisorile comuniste îl ajutaseră să ia hotărârea de a părăsi iudaismul în favoarea creștinismului ortodox. Descoperirea spiritului său unic a urmat, desigur, după 1989, odată cu publicarea multor volume ale sale, unele de tinerețe, altele de mai târziu. Libertatea l-a pus în lumină pe Nicolae Steinhardt, arătând că rolul pe care l-a jucat în acest spațiu spiritual îl înalță printre acele modele după care societatea zice că tânjește, și asta de ani buni.

Ce s-a întâmplat efectiv după moartea lui Nicolae Steinhardt? I s-au publicat multe cărți, unele ținute în sertar, altele scrise târziu, i s-au reeditat volume, i s-au dedicat studii. Aparițiile postume au fost numeroase, iar edițiile scrierilor sale n-au contenit. Operei sale nu-i este ușor să-și găsească locul în cultura română datorită unei unicități inclasabile.

O carte contemporană cu Dumnezeu

Postum, mai exact în 1991, s-a publicat și cartea sa capitală: Jurnalul fericirii. Filtrată printr-o conștiință din ce în ce mai trează înspre interior și exterior, critică la adresa intelectualului din turnul de fildeș, experiența carcerală îi netezește protagonistului calea spre cele duhovnicești. Și ia o formă-hibrid, eseu și jurnal, topite în scriitura confesivă, o carte a cărților Estului, o carte contemporană cu Dumnezeu, cum comenta Dan Chelaru în România liberă  la momentul apariției volumului.

Povestea Jurnalului… care face din suferință calea spre fericire, în deplin spirit creștin, este lungă. Scris în perioada 1967-1971, a fost confiscat la o percheziție a Securității. După câțiva ani, autorul l-a rescris. Dar, la insistențele lui Dumitru Radu Popescu, pe atunci presedintele USR, i s-a restituit și varianta confiscată. Versiunea finală, mult prescurtată, a ajuns în Occident, iar Monica Lovinescu a citit-o la microfonul Europei libere chiar în 1988-1989. După 1980, cele doua variante, încă în posesia călugărului Nicolae, care se afla deja la Rohia, sunt în pericol să fie confiscate. Astfel autorul hotărăște să-i încredințeze manuscrisele lui Virgil Ciomoș, care devine executor testamentar al Jurnalului fericii.

Cunoscut azi tututor intelectualilor români, tradus în mai multe limbi, volumul a fost desemnat cea mai buna carte a anului imediat dupa publicare. Reamitesc cuvintele cu care se deschide: „Creion și hârtie nici gând să fi avut la închisoare. Ar fi așadar nesincer să încerc a susține că «jurnalul»  acesta a fost ținut cronologic; e scris après coup, în temeiul unor amintiri proaspete și vii. De vreme ce nu l-am putea insera în durată, cred că-mi este permis a-l prezenta pe sărite, așa cum, de data aceasta în mod real, mi s-au perindat imaginile, aducerile aminte, cugetele în acel puhoi de impresii căruia ne place a-i da numele de conștiință. Efectul, desigur, bate înspre artificial; e un risc pe care trebuie să-l accept.“

Hristos e boier, diavolul e contabil

Botezat în închisoarea de la Jilava, tot în martie, în 1960, de părintele Mina Dobzeu, în prezența a doi preoți catolici, doi preoți uniți și unul protestat, pentru a face un botez „cu caracter ecumenic“, fratele Nicolae alesese calea unui Hristos dătător de libertate, curaj și speranță. Tot în Jurnalul fericirii găsim poate cel mai revelator pasaj despre cum e reprezentată  divinitatea creștină în viziunea unui evreu convertit, un intelectual de rasă (departe de ideea creștinismului redus la cucernicia tâmpă și lașă) și literat rafinat: „Hristos ca gentleman și cavaler. La diavolul contabil nu încape nici țesătura cea mai mică. Hristos dintr-odată șterge un întreg registru de păcate. Hristos, boier, iartă totul. A ști să ierți, a ști să dăruiești, a ști să uiți. Hristos nu numai că iartă, dar și uită. Odată iertat, nu mai ești sluga păcatului și fiu de roabă; ești liber și prieten Domnului“.

Cum ajunsese Nicolae Steinhardt să aleagă Rohia? Auzise de mănăstire și de biblioteca ei de la vechiul său prieten Constantin Noica. Se întâmpla după 1975, iar intrarea în monahism survine abia în 1980, sub protecția episcopului Iustinian Chira și a arhiepiscopului Teofil Herineanu. În cei nouă ani petrecuți la Rohia, fratele Nicolae nu se desparte de Nicolae Steinhardt, continuând chiar să publice volume de eseuri consistente – Critica la persona întâi, Escale în timp și spatiu, Prin alții către sine – și să-i farmece mai ales pe tineri. În eseurile lui iese la iveală un spirit enciclopedic ce cunoaște și îndrăgește patristica, romanul de secol XX, teologia modernă, dreptul constituțional, muzica, filozofia de la origini până în prezent, literatura contemporană de la noi și de aiurea

Înainte de Rohia, închisoarea…

Cine fusese fratele Nicolae (Delarohia) înainte de a se călugări? Cum spuneam, un evreu convertit la creștinism, un intelectual fără liniște, un scriitor îndrăzneț, un spirit modern, așa cum a rămas până la moarte și dupa aceea. Reluată pe scurt, de la sfârșit către început, biografia sa de dinainte de 1975 cuprinde episoade consistente.

În 1964 avusese loc eliberarea din închisoare, datorită grațierii generale a deținutilor politici, urmată fiind de reintegrarea în viața literară prin colaborari la publicații cum ar fi Secolul 20, Viața Românească, Vatra, Steaua, Echinox ș.a. (articolele sunt strânse în volumele Între viață și cărți și Incertitudini literare, ultimul fiind deținător al Marelui Premiu al Criticii Literare în 1980).

Jurnalul fericirii transformă tragedia anilor 1958-1964, petrecută în celule din Jilava, Aiud, Gherla, în istoria unei iluminări. De aici, titlul contrariant al cărții. Cum ajunsese Steinhardt în închioare? În 1958, arestat în așa-numitul lot Noica-Pillat, lotul intelectualilor mistico-legionari. După arestarea lui Constantin Noica și a grupului din care faceau parte Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Sergiu Al-George, Theodor Enescu, Dinu Ranetti, Vladimir Streinu, Păstorel Teodoreanu, Marietta Sadova etc., Steinhardt a fost convocat la Securitate în 1959 și i s-a cerut să fie martor al acuzării și să depună mărturie împotriva lui Noica. Securitatea i-a dat de ales: ori depune mărturie, ori e arestat și acuzat. Pentru că a ales varianta a doua, a fost arestat și condamnat la 13 ani de muncă silnică pentru crimă de uneltire împotriva ordinii sociale. Iar închisoarea i-a fost, cum scria Virgil Ierunca, academie și altar, consemnate în Jurnalul fericirii.

… și prigoana

Mergând și mai departe în timp, ne întoarcem la perioada ’30-’50, când numele său se integrase în elită, după obținerea licenței în Drept și Litere la Universitatea din București și a unui doctorat în drept constituțional in 1936. La 22 de ani, tânărul publicase deja o carte sub pseudonimul Antisthius, În genul… tinerilor, parodiindu-și prieteni ca Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica. Urmaseră călătorii de studii în Elveția, Austria, Franța și Anglia, anii petrecuți ca redactor la Revista Fundațiilor Regale, înlăturat apoi în timpul purificării etnice, readus și înlaturat din nou în ’47. Fuseseră ani de cristalizare a opțiunilor sale de intelectual și critic literar deschis către nou și iubitor de vechi. Iar după ’47 urmase coșmarul neîntrerupt: n-a mai putut lucra în barou, nu i s-au mai publicat textele și a primit slujbe de necalificat, traversând un deceniu negru.

Lecțiile care au rămas în urma unui destin astfel început? Sunt cuprinse mai ales în Jurnalul fericirii și în Dăruind vei dobândi. Cuvinte de credință, în lumina unui creștinism aducător de libertate. O libertate pe care o va fi văzut în decembrie 1989, dintr-un alt spațiu decât cel numit România.

2593 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.