A spune cuiva „te iubesc” înseamnă să-i spui: „n-o să te las să mori niciodată!”

O carte într-o pagină

17 februarie 2013

9:19

Scris de: and

Înainte, vara, când veneau căldurile îmi spuneam „să vină odată iarna!”, şi mă şi mutam cu mintea la zăpadă sau măcar la răcoarea toamnei. Prezentul era ceva ce trebuia musai sărit pentru a ajunge mai repede la viitor. Ce fascinţie e în viitorul ăsta şi când colo!… Voiam să ajung mai repede să-mplinesc paişpe ani ca să-mi iau buletinul, apoi optişpe, ca să fumez cu părinţii de faţă, să termin mai repede facultatea ca să fiu pe banii mei, să-mi iau maşină, să, să… Ora două e în viitor, încă… Să, să… nu ne grăbim. Astăzi verile nu mi se mai par nesfârşit de multe, nici vara nesfârşit de lungă. O trăiesc dorindu-mi să se scurgă cât mai încet… Dar ea se răzbună că am gonit-o de atâtea ori şi fuge, fuge… (Se uită la ceas.) Mai e puţin, foarte puţin. Să fug?… (Se aud uşi trântite, scări coborâte în fugă, maşini frânând, trenuri, avioane etc.) Oriunde aş fugi, tot ora două va fi. Şi m-a luat aşa  o stare de nelinişte, ca atunci când am primele întâlniri cu o nouă iubită. Oricât ar trece anii întâlnirea cu o femeie dragă îmi provoacă aceleaşi emoţii, ca un gol în stomac, respiraţia o ia razna, freamăt privind în toate părţile să o surprind venind, nările mi se deschid adulmecând adierea care o precede, muşchii-mi vibrează… Ce minunată-i aşteptarea răsplătită cu o îmbrăţişare. A spune cuiva „te iubesc” înseamnă să-i spui: „n-o sa te las să mori niciodată!”. De asta sunt sigur… (Se uită la ceas.) A trecut, e două şi ceva… (Se aud voci care strigă.) Ce va apucat, de ce mă ameninţaţi?! (Telefonul sună, de fapt sună mai multe telefoane. Se aud bătăi în ferestre, în uşă, din ce în ce mai multe şi mai insistente. Se bate în toate ferestrele şi în toate uşile. Vociferările cresc.) Ce sunteţi aşa de furioşi?! De ce repetaţi întruna că trebuie, trebuie?!… Liniştiţi-vă!… Ce-aveţi cu mine?! (Pentru sine.) Să fug? Ăştia sunt în stare să mă… Unde să mă ascund, Doamne?! (Casa e zguduită ca la un asalt teribil.) De ce trebuie, trebuie?!… De ce trebuie?!… De ce?! (Cu glas tare, încercând să acopere vacarmul.) Cum să mor, dacă nimeni nu m-a-nvăţat să fiu bătrân?!

Fragment din monologul „Joi la două”, inclus în volumul „Păstrează copia şi nu uita originalul” de Valentin Nicolau, Editura Nemira

10160 vizualizari


2 Comentarii

  1. nadia nitov spune:

    pentru mine acum a fost a doua lectura! prima a fost chiar in ziua in care dl. nicolau mi-a dau un autograf pe carte.

  2. delia vasiliu spune:

    .. am citit fragmentul , nici nu am respirat, …”a trecut si de ora doua” ….am sa caut cartea ….multumesc pentru monolog .

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.