Ach, Berlin!

Scris de:

berlin februarie 2012 554O CĂLĂTORIE PE SĂPTĂMÂNĂ

În weekend trebuie să faci ceva pentru tine. Fiecare dintre noi este ceea ce citește, ce vede, ce ascultă. În weekend, Epoca.ro te invită să (te) descoperi…

Când eram în clasa a V-a,  profesoara de germană le-a propus părinţilor să facem o excursie cu clasa în RDG. Se întâmpla, fireşte, înainte de 1989. Urma să mergem cu autocarul la Bucureşti şi de acolo, cu avionul, până la Berlin. Pentru şcolarii de azi, probabil că nici măcar o plimbare cu racheta până pe Marte nu ar reda emoţia, misterul, saltul în necunoscut pe care le aducea pentru noi atunci o asemenea propunere. Timp de câteva zile, am trăit într-o surescitare ce ajunsese să ne îngrijoreze părinţii. Plecăm? Să mergem, oare, noi, din târgul nostru moldovenesc, tocmai în Germania? Cum o fi să zbori cu avionul? Şi, plini de importanţă, căci urma să facem ceva ce nimeni dintre cunoscuţii noştri nu făcuse vreodată, cântam şi mai cu foc “Die Frösche”, “Am cravata mea” şi “Sunt ţărancă mititică”, repertoriul pregătit în cinstea viitoarelor gazde.

Până la urmă, însă, excursia nu s-a mai făcut. Costa prea mult, ni s-a spus. Un an mai târziu a venit Revoluţia şi lumea a uitat de excursiile şcolare organizate. Iar eu am rămas cu nostalgia Berlinului. Nu e de mirare, aşadar, că am mai emoţii mai mari decât în alte locuri când ajung, în sfârşit, după mulţi ani, în capitala Germaniei acum reunificate. Şi cu acelaşi fior ca în copilărie pornesc de la hotel către Unter den Linden şi poarta Brandenburg.

IMG_7948E februarie şi gerul sticlos îmi taie respiraţia. Dar de la primi paşi e clar: Berlinul are un “ceva” al lui. Poate şi pentru că puţine alte oraşe din lume au fost clădite, distruse şi reclădite de atâtea ori. De altfel, spre deosebire de Londra sau Paris, de exemplu, Berlinul a devenit capitală (a Prusiei) mult mai târziu, abia în 1701. De atunci datează şi marele bulevard Unter den Linden, care străbate oraşul ca o adevărată lecţie de arhitectură. Îl urmez şi eu, admirând clădirile neoclasice şi încercând să mă strecor prin valul de studenţi care merg grăbiţi spre Universitatea Humboldt, aflată aici. Chiar dacă teii ce dădeau numele bulevardului au fost tăiaţi de mult de Hitler, pentru a face loc paradelor militare, Unter der Linden rămâne artera istorică de promenadă, echivalentul Champs Élysées-ului parizian. Şi tot ca acesta, se încheie triumfal, în cazul nostru la poarta Brandenburg.

Singura rămasă dintre cele 15 porţi originale ale oraşului, a fost refăcută din ordinul marelui monarh prusac Friedrich al II-lea ca simbol al păcii şi al unei societăţi liberale. Chintesenţă a istoriei Berlinului, poarta cu coloane dorice a devenit, înainte de toate, loc cu semnificaţie politică. Pe aici a intrat victorios Napoleon şi tot aici, trupele germano-prusace şi-au celebrat revanşa asupra Franţei, în 1871.

IMG_7985Pe aici a trecut procesiunea naţional-socialistă în 1933, sărbătorind preluarea puterii şi aici a atârnat steagul roşu sovietic în 1945. Era începutul celei mai sumbre perioade din istoria berlineză. Timp de patru decenii, poarta Brandenburg avea să se înalţe, cenuşie şi singuratică, pierdută în zona pustie de la graniţa RDG-ului.

Acum, la peste 20 de ani de la reunificarea Germaniei, sub cerul senin, îmi pare impunătoare, dar prietenoasă. Ca şi cum şi-ar fi regăsit liniştea. Privesc în jur şi mă întreb câţi dintre oamenii, nu foarte mulţi, care sunt azi aici au trăit cumplita epocă a divizării. Şi, încă pe gânduri, ajung la celebrul checkpoint Charlie şi la monumentul dedicat victimelor Zidului Berlinului.

Între timp, soarele s-a ridicat şi mai mult şi aruncă o lumină jucăuşă, ca pentru a şterge, parcă, durerea încărcată în fiecare piatră de caldarâm de aici. Acum, locul gheretelor grănicerilor a fost luat de magazine de suveniruri şi chiar de un fast-food. Câţiva turişti se înghesuie să cumpere insigne sovietice, tricouri pe care scrie CCCP, steguleţe americane şi bucăţi din Zidul original, cu cât mai mari, cu atât mai scumpe. Doi tineri râd amuzaţi, probând nişte căciuli militare ruseşti.

IMG_7959Într-un loc, o lumânare arde stingher, lângă poza unui tânăr. A murit împuşcat, vrând, ca atâţia alţii, să treacă Zidul. Avea 18 ani. Dintr-o dată, cerul se întunecă, parcă, sub durerea vieţii lui netrăite. Mă întorc şi plec.

Şi merg mai departe, prin zona pe unde trecea Zidul, către Potsdamer Platz. În drum întâlnesc o altă mărturie tragică: monumentul Holocaustului. Două hectare pe care se află 2711 blocuri de ciment cu înălţime variabilă, între 50 cm şi 4,7 metri. Un cimitir care nu e cimitir, cu pietre funerare care nu sunt pietre funerare. Un labirint fără centru, închinat morţilor neştiuţi, nenumiţi, uitaţi. Şi, paradoxal, abia aici îmi găsesc liniştea.

Zgomotul maşinilor mă readuce în prezent. Întreaga zonă unde sunt acum, Potsdamer Platz, loc cu farmec interbelic, a fost distrusă complet de bombardamentele din Al Doilea Război. A rămas aşa, zonă moartă, decenii întregi, cât a existat Zidul. Acum, e un simbol al Berlinului renăscut, debordând de vitalitate. Clădirile de oţel şi sticlă proiectate de celebrul Renzo Piano se doresc un pas către viitor şi, privind oamenii care circulă pe aici, plini de energie şi speranţă, vezi un nou chip al Berlinului.

berlin februarie 2012 041Un chip pe care aveam să-l regăsesc, ulterior, pe celebra arteră comercială Kurfürstendamm, în eleganta Gendarmenmarkt, în localurile pline de tineri din Prenzlauer Berg sau în sălile de concerte. Berlinul modern este, poate înainte de orice, un oraş al culturii, cu orchestre uluitoare şi numeroase săli de spectacol. E firesc, îmi spune Matthias, cu care discut stând la coadă la bilete pentru un concert. Pe vremea RFG-ului, vest-berlinezii erau scutiţi de stagiul militar, aşa că oraşul a fost asaltat de artişti, pacifişti, studenţi, muzicieni. Zidul a căzut, dar tradiţia a rămas, aşa că Berlinul e, şi azi, unul din oraşele europene cu cei mai mulţi tineri. Şi, simţind trăsărind în mine tradiţia intelectualităţii româneşti educate aici pe vremuri, pornesc către râul Spree, cel care traversează oraşul. În mijlocul lui, se înalţă Insula Muzeelor. Altfel spus, echivalentul raiului pentru pasionaţii de artă şi istorie. Am întâlnire aici cu Nefertiti, cu altarul din Pergamon şi cu alte minunăţii. Şi, pe neaşteptate, mă trezesc fredonând fără griji “Die Frösche, Die Frösche, sie sind ein lustig Chor”. (Sau, pentru cei care n-au făcut germană la şcoală, “Broscuţele, ce vesel cor!”)

Fotografii de Cristina Crăciun și Ioana Comanac

5362 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.