Acțiune pe o planetă provincială

O carte într-o pagină

14 aprilie 2013

1:00

Scris de:

Iarba cerului,,Oraşul de reşedinţă al planetei S.M.-61100, deşi cel mai întins ca suprafaţă şi cel mai aglomerat ca populaţie, nu putea fi comparat nici pe departe cu multe din celelalte capitale planetare, cu acele oraşe-mamut cu care mă obişnuisem în călătoriile mele de odinioară. Nu. Oraşul era prin totul provincial, aşa cum planeta însăşi era evident provincială faţă de altele, mult mai privilegiate, ale Galaxiei, unde viaţa se consuma în ritmuri trepidante, pe ample dimensiuni…

Procuratura ocupa cinci încăperi în aripa din dreapta, la primul etaj al unei clădiri bizare, cumva informe – o combinaţie de cupole metalice cu tur­nuri de cristal, ridicate asimetric, ceva cu totul aparte, adecvat mai curând sediului uniunii artişti­lor decât înaltului for al Tribunalului. Între turnuri, nu tocmai înalte, se lansau piste subţiri, arcuite, destinate decolărilor şi aterizărilor – folosesc acest limbaj terestru de care cred că n-am să mă pot de­barasa niciodată – a tuturor rachetelor mici ori mai mari, ce soseau şi plecau fără întrerupere de dimineaţa până seara.

De la altitudinea redusă la care zburam, închis în colivia şubredă a aparatului, panorama oraşului se vedea desluşit, viu colorată, şi de fiecare dată când mă apropiam, aveam ciudata senzaţie că eram atras din ce în ce mai mult de peisajul unei cărţi poştale ilustrate în care, în cele din urmă, intram şi eu, ca într-un decor de operetă, confundându-mă cu totul şi cu nimic, devenind un oarecare în for­fota aceea de rachete şi elicoptere ce-şi intersectau cu o apreciabilă agilitate traiectoriile zborurilor agitate deşi, la drept vorbind, totul se resimţea cumplit de pe urma unui ritm lent, chiar leneş, de existenţă.

Preferasem o locuinţă în afara oraşului, într-o mică şi cochetă colonie de aşa-zise vile. Mi se păruse acolo aerul mai răcoros şi gălăgia diurnă mai mică. Aveam tot confortul necesar, nu mă plângeam de nimic –camerele erau spaţioase, luminoase, de jur-împrejur un parc miniatural îmi despărţea dis­cret edificiul de celelalte, învecinate; în sfârşit, îmi convenea. Numai de câteva luni, de când plecase Liliana să-şi prepare teza de doctorat – în filozofie! – mă simţeam singur şi plictisit. Poate de aceea mă şi ambalasem în toate fleacurile, iar acum lumea se obişnuise cu felul meu de a răspunde prompt so­licitărilor şi nu mă mai slăbea deloc.

,,Ce putea fi atât de extraordinar? mă întreba­sem în timp ce, pironit în văzduh, deasupra clădirii Tribunalului, căutam un loc de parcare cât mai apropiat de banda rulantă ce avea să mă transporte apoi de-a lungul turnului II, până în faţa biroului. Cine ştie, şi-o fi pierdut careva căţelul, iar eu sunt dator să aflu neîntârziat dacă javra este sau nu în viaţă!”

Ce mai, eram iritat de-a binelea şi tânjeam după aşternutul moale pe care-l lăsasem încă desfăcut, pregătit a mă primi oricând în moliciunile lui odih­nitoare, măcar duminica.

- Nici duminica nu mă lăsaţi în pace? am în­trebat, în loc de orice altceva, de cum am intrat pe uşă.

- Nici, mi-a replicat sec jovialul Bo. În birou te aşteaptă de câteva minute colonelul Bred. Are să te informeze el despre ce este vorba…

N-am mai aşteptat alte amănunte şi am dat pur şi simplu uşa de perete.

- Vreau să aflu totuşi ce naiba s-a-ntâmplat de sunteţi cu toţii în stare de alarmă?

- Alarmă? Asta-i bună! zise colonelul şi-mi în­tinse amical mâna.

Peste o jumătate de oră zburam spre Ellim.”

(Fragment din romanul ,,Iarba cerului” de Constantin Cubleșan, în curs de apariție la Editura Nemira)

 

 

934 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.