Arde Bucureştiul

A fost odată

23 martie 2013

11:04

Scris de:

marele-foc-bucuresti-1847La 23 martie 1847, chiar în ziua de Paşti, Bucureştiul a fost martorul celui mai mare incendiu pe care capitala României l-a cunoscut vreodată de-a lungul încercatei sale existenţe. Focul a fost provocat de băiatul  culceresei Zinca Drugănescu ce a descărcat, în joacă, pistolul spre şopronul plin cu fân al casei. În scurt timp, flăcările, ajutate de vânt, au cuprins toată partea estică a oraşului, ajungând până hăt departe, pe calea Văcăreştilor. Numeroase case de pe malul stâng al Dâmboviţei, precum şi întreg perimetrul Curţii Vechi din vecinătatea Hanului Manuc s-au prefăcut atunci în cenuşă.

Fiind vorba de o zonă în mare parte comercială, pagubele provocate au fost evaluate la mai mult de 30.000 de pungi cu aur, aşa cum avea să consemneze la momentul acela cronicarul Sân Dobre Cojocarul. În urma raportului întocmit de şeful poliţiei Capitalei, au fost distruse de incendiu în zona roşie (din punct de vedere administrativ, Bucureştiul acelor vremuri era împărţit în cinci culori) 130 de case, 354 prăvălii cu etaj, 713 prăvălii fără etaj, 7 biserici, Bărăţia şi 10 hanuri, iar în zona neagră 31 prăvălii cu etaj, 359 prăvălii fără etaj, 75 hanuri şi cinci biserici, totalul ridicându-se la peste 2000 de imobile. Publicaţia de atunci “Vestitorul românesc” a dat spre difuzare o “notă de plată” care arăta că pierderile materiale suferite au costat în jur de 55 milioane de lei din care 20 de milioane clădirile şi 35 de milioane bunurile materiale.

Unul din martorii cumplitului eveniment a fost Anton Pann, care, în jurnalul său, aflat acum în păstrarea Muzeului Naţional al Pompierilor din Bucureşti, nota : “Case, prăvălii, hanuri şi biserici ardeau într-un vacarm asurzitor. Pe uliţe oamenii alergau înspăimântaţi, răsunau comenzile militare şi vaietele deznădăjduiţilor”. De asemenea el mai consemna că boierii ce se găseau la ora aceea în palatul lui Bibescu (Gheorghe Bibescu, domnitorul Ţării Româneşti la vremea respectivă), în momentul aflării veştii, înspăimântaţi,  au alergat într-un suflet spre casele lor, iar mulţimea de negustori au pornit a scoate afară pe uliţi întreaga agoniseală, îngreunând, astfel, inervenţia pompierilor. Arhimandritul Nicodim Greceanu avea să relateze şi el că “duminică, la 8 ceasuri din zi s-a aprins târgul buricul Bucurescilor, arzând toate prăvăliile, Hanu Sf. Gheorghe, Hanul lui Matei Vodă, Sărăria Veche cu târgul Cucului şi la vale până în casele lui Costriş. Fiind focul până la 8 ceasuri din noapte dând însă puţină ploaie s-a mai potolit”. Bilanţul victimelor  a înregistrat un număr de 15 morţi, alte zeci de persoane suferind arsuri. Focul a putut fi învins cu greu, abia după câteva săptămâni, iar pământul a fript sub tălpi, apoi, mai bine de o săptămână. Pentru stingerea incendiului, pompierii au folosit pompe manuale şi au fost ajutaţi de sacagii care cărau apă din Dâmboviţa  în butoaie, ceea ce a făcut ca întreg procesul de limitare şi stopare a dezastrului să fie unul lent şi anevoios.

Cu mic cu mare, locuitorii din Bucureşti au ajutat la curăţirea şi reconstrucţia zonei al cărei teren, din pricina dărămăturilor transformate în moloz se ridicase cu aproape doi metri deasupra nivelului oraşului. În sprijinul celor ce au avut de suferit de pe urma grozăviei, au fost organizate spectacole de caritate şi s-a făcut apel la opinia publică din ţară şi străinătate în vederea întrajutorării acestora. Ştirile despre “focul cel mare” au ajuns în întreaga Europă,  multe ţări grăbindu-se să sprijine financiar şi material Bucureştiul. Astfel, printre cei care au ajutat  cu importante sume de  bani au fost  Gheorghe Bibescu (230.000 lei), Mihail Sturdza, domnitorul Moldovei (35.775 lei),  sultanul Turciei (161.000 lei), Miloş Obrenovici, domnitorul Serbiei (31.500 lei) şi latifundiarul Evanghelie Zappa (31.500lei). Pe lângă aceştia, un număr destul de mare de negustori, boieri, cetăţeni de diverse naţionalităţi din țară și din afară au dorit să contribuie şi ei la refacerea Capitalei,  donaţiile totalizând 7 milioane lei. În urma devastatorului incendiu, atunci când Bucureştiul şi-a mai închis din răni, s-a trecut la modernizarea acestuia şi din punctul de vedere al siguranţei, pentru a se evita repetarea “focului cel mare”.Astfel, acoperișul clădirilor a fost învelit în tablă, atelierele breslașilor care lucrau cu foc au fost mutate din centru, iar numărul cișmelelor a crescut. Dintre incendiile care au marcat istoria Bucureştiului amintim pe cel din 1704, când a ars hanul Şerban Vodă, pe cel din 1719, când au ars curtea Domnească şi Biserica Sf. Gheorghe, incendiul din 1739, când a ars  mănăstirea Colţea, (împreună cu 137 de case, 5 chilii de biserici, 40 de măcelării şi 9 prăvălii), precum şi incendiul din 1766, când o parte din Târgul Cucului este distrusă (imediat după aceea domnitorul Ghica cere ca pe viitor prăvăliile să fie construite la 60 de colţi distanţă una de cealaltă) şi incendiul din 1804, când au căzut pradă focului hanurile Sf. Gheorghe, Şerban Vodă şi o parte din centrul oraşului.

Mai apropiate de zilele noastre au fost incendiile din 1927, de la Palatul  societăţii “Agricolaˮ, Fabrica de pâine şi Teatrul Naţional (acesta va mai suferi un incendiu  devastator în 1978), incendiul din 1937 de la Teatrul “Cărăbuş”, din 1978, de la magazinul Victoria, din 2007 de la “Rin Grand Hotel”, din 2009 când au ars clădirea “Millenium Center” (de lângă Biserica Armenească) şi  Primăria sectorului I şi din 2010 de la Piaţa Reşiţa şi complexul comercial “Dragonul Roşu”.

1168 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.