Cabane pe plajă în noiembrie

O carte într-o pagină

18 februarie 2013

9:17

Scris de: and

„În ultimul noiembrie, un şir de cabane din lemn de pe plajă, cu zugrăveala smulsă şi scorojită de vântul aspru dinspre est, arseseră din temelii. Pompierii veniseră de la aproape douăzeci de kilometri, dar nu mai avuseseră ce să facă. Vandali puşi pe prăpăd, hotărâse ziarul local, deşi nu fusese găsit niciun vinovat. Un arhitect dintr‑o zonă mai selectă a litoralului declarase în cadrul programului de ştiri al postului regional de televiziune că respectivele cabane făceau parte din moştenirea socială a oraşului şi că trebuiau reconstruite. Primăria anunţase că avea să ia în considerare toate opţiunile, dar de‑atunci nu mai făcuse nimic.

Vernon se mutase în oraş cu doar câteva luni mai devreme şi nu simţea nimic faţă de cabanele de pe plajă. Mai mult, dispariţia lor oferea o privelişte mai frumoasă din Cambula Pricopsită, localul unde prânzea uneori. De la o masă de la geam, Vernon se uita acum dincolo de o fâşie de beton spre şindrila udă, cerul plictisit şi marea inertă. Asta era coasta estică: luni în şir te alegeai cu stropi de vreme proastă şi cu grămezi de non‑vreme. Din punctul lui de vedere, era bine: se mutase aici ca să nu aibă niciun fel de vreme în viaţă.

– Aţi terminat?

Nu‑şi ridică privirea spre ospătăriţă.

– Din Urali şi pân‑aici, spuse el, continuând să se uite la marea lungă şi netedă.

– Poftim?

– Nu există nimic de‑aici până la Urali. Dintr‑acolo vine vântul. N‑are ce să‑l oprească. Trece fluierând prin toate ţările.

Rece de‑ţi îngheaţă măciuca, poate ar fi adăugat în alte împrejurări.

Uurali, repetă ospătăriţa.

Auzindu‑i accentul, Vernon îşi ridică ochii spre ea. O faţă lată, păr vopsit în şuviţe, un corp solid şi niciun artificiu chelneresc în speranţa unui bacşiş mai mare. Probabil că era unul dintre est‑europenii care împânziseră ţara de ceva vreme. Construcţii, cârciumi şi restaurante, cules de fructe. Veneau aici cu furgoneta sau cu autocarul, trăiau în nişte vizuini ca de iepuri şi puneau bani deoparte. Unii rămâneau, alţii plecau la ei în ţară. Pe Vernon nu‑l deranja nici una, nici alta. |sta era lucrul pe care‑l descoperea din ce în ce mai des în ultimul timp: nu‑l mai deranja nici una, nici alta.

– Eşti dintr‑una din ele?

– Una din ce?

– Una din ţările alea. De‑aici până la Urali.

Uurali. Da, poate.

Iată un răspuns ciudat, îşi zise el. Sau poate că stătea prost la geografie.

– Vrei să‑noţi?

– Înoţi?

– Da, să‑noţi. Hai că ştii. Pleosc pleosc, craul, bras.

– Nu înoţi.

– Bine, spuse el. Nota, te rog.

În timp ce aştepta, se uită din nou dincolo de fâşia de beton, la şindrila udă. Nu demult, o cabană de pe plajă se vânduse cu douăzeci de miare. Sau poate cu treizeci? Ceva mai jos, pe coasta sudică. Preţurile caselor în picaj, piaţa o ia razna – asta scriseseră ziarele. Nu că fenomenul ar fi atins partea asta de ţară sau tipul de proprietăţi de care se ocupa Vernon. Aici piaţa se prăbuşise cu mult timp în urmă, iar linia de evoluţie era orizontală ca marea. Bătrânii mureau, iar tu le vindeai apartamentele şi casele unor oameni care, la rândul lor, aveau să îmbătrânească şi apoi să moară. Cam asta era meseria lui. Oraşul nu era căutat şi nu fusese nici­odată – londonezii mergeau înainte pe A12 până găseau ceva mai de soi.“

(Fragment din volumul „Puls“ de Julian Barnes, publicat de Editura Nemira)

 

826 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.