Călătorie în scrisori pierdute

Epoca de weekend Special

6 aprilie 2013

13:50

Scris de:

urs_401x326

UN SPECTACOL PE SĂPTĂMÂNĂ

În weekend trebuie să faci ceva pentru tine. Fiecare dintre noi este ceea ce citește, ce vede, ce ascultă. În weekend, Epoca.ro te invită să (te) descoperi…

M-aș fi bucurat, desigur, să văd această faptă în anul 2012, când teatrele s-au întrecut să monteze câte ceva din Caragiale, chiar dacă nu aveau un program coerent în acest sens. M-aș fi bucurat ca, pe lângă variațiunile gotice, suprarealiste, absurde etc. pe tema Caragiale, care au inundat scenele anul trecut, să se strecoare și câte o încercare simplă, anacronică, dispusă să fie luată drept învechită, de a-i (re)deschide spectatorului pofta de a citi din Caragiale – publicistul, autorul de epistole cu verb atins de aripa geniului, cum se spunea în vremuri apuse, hedonistul dedat și la genuri minore.

Dar prefer să cred vorba aceea nesuferită care spune că mai bine mai târziu decât niciodată, așa că regretului i-a luat locul un fel de plăcere amară când am plecat de la Studioul Horia Bernea al Muzeului Țăranului Român (între timp, spectacolul a fost preluat de ArCuB), după ce am văzut „Întâmplări din viața lui I.L. Caragiale” cu Nicolae Urs. Fapta aceasta simplă, fără pretenții, fără zorzoane, fără teorii, fără morgă și promovare nu este un spectacol de teatru, un one-man show, și nu știu cum s-o numesc. „Întâmplări din viața lui I.L. Caragiale“ s-a născut din recitirile lui Nicolae Urs, care, tot recitindu-l pe Cehov și alcătuind scenarii după textele lui, s-a întors și la Caragiale, la scrierile ce zac necitate. Și a găsit acolo un splendid bâlci al deșertăciunilor, spectacolul unei vieți și al unei minți fără gen proxim în cultura română. În urma unei munci de arheolog pasionat, a ieșit la lumină, în tot lumescul lui, spiritul unui mizantrop aflat într-o pătimașă relație de dragoste-ură cu lumea românească în care trăiește. Pe scurt, Nicolae Urs a conceput un scenariu din texte caragialiene arareori citite. Și l-a spus pe scenă, simplu, verosimil, tihnit, așezat pe un scaun lângă o masă pe care se află o halbă de bere și, desigur, o gazetă.

Renunțând la mărcile clasice ale convenției, Nicolae Urs vine pe scenă, se așază pe scaun și devine Caragiale. Povestește cu chef de cleveteală, se pierde în amintiri, se ceartă cu amicul Delavrancea, cu politicienii pișicheri, cu tot universul. Clevetește, se adresează unui auditoriu imaginar sau glasul îi străbate din vreo epistolă amară, se revoltă împotriva neamului, dar cu umor și cu drag, dependent parcă de metehnele mioritice. Creangă și descinderea lui de la Junimea în odăița în care se închide și scrie dintr-o suflare Amintiri din copilărie, carte care l-a fermecat pe năzurosul Caragiale, ca și minunăția de Harap-Alb, Delavrancea și șicanele lui politice și atâtea umbre se ivesc incomparabil mai vii decât dintr-o pagină de manual sau de dicționar. Versatul și versatilul Caragiale, suferind că nu primește niciodată ceea ce (crede că) merită, își amintește cu încântare de împrumutul primit de la regele Carol, de ridicol și fandacsie, de toate cele pe care le-a trăit și le-a transformat într-o literatură mult mai rafinată decât aceea practicată de colegii de breaslă din România.

În final? Blestemul lui Caragiale, surprins de el însuși într-o formulă celebră: Văz enorm și simt monstruos…

 

1500 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.