Călin Netzer „despre dragoste şi alţi demoni”

Cultură Epoca de weekend

9 martie 2013

1:51

Scris de:

pozitia-copilului-798837l-imagineUN FILM PE SĂPTĂMÂNĂ

În weekend trebuie să faci ceva pentru tine. Fiecare dintre noi este ceea ce citește, ce vede, ce ascultă. În weekend, Epoca.ro te invită să (te) descoperi…

Este pentru prima dată când un film românesc cucereşte un mare premiu internaţional fără să defileze cu tarele societăţii româneşti, s-a spus la conferinţa de presă de după vizionarea filmului „Poziţia copilului”. Şi toată lumea ştie că s-a întors de la Berlin cu Ursul de Aur şi cu premiul FIPRESCI, iar Luminiţa Gheorghiu a fost elogiată de cineaşti de calibru şi de marile ziare ale lumii. În România multă lume a aşteptat cu nerăbdare intrarea filmului în cinematografe – şi de astăzi îl puteţi vedea peste tot –, unii ca să-l critice, pe ideea tipic românească „lasă, dom’le, că nu e mare lucru, dar se face tam-tam”, alţii din curiozitate, alţii pentru că i-au urmărit creaţia lui Călin Netzer şi vor să vadă cum arată filmul pe care l-a făcut după „Medalia de onoare”.

Cei care vor merge, însă, aşteptându-se la o poveste maladivă, cu o dragoste bolnavă, freudiană, oedipiană şi oricum mai doriţi vor fi dezamăgiţi. Pentru că „Poziţia copilului” nu este nici despre realităţile veşnic bolnavei societăţi româneşti, nici despre o relaţie bolnavă între o mamă şi fiul ei, deşi în film e vorba despre toate astea. Pe sistemul bulgărelui care se rostogoleşte, întâmplarea care declanşează toate mecanismele, atât cele interioare, cât şi cele exterioare, scoate la suprafaţă în acelaşi timp şi pe mai multe straturi o lume profund anormală în normalitatea ei. Altminteri, povestea e aproape banală – aşa cum sunt toate marile poveşti ale lumii. O mamă îşi iubeşte fiul şi-l iubeşte posesiv, aşa cum îşi iubesc femeile copiii mai ales atunci când uită că nu mai sunt copii, mai ales atunci când viaţa lor afectivă ajunge într-un punct critic, mai ales atunci când copiii au probleme şi mai ales atunci când dragostea le este respinsă.

Accidentul de maşină al lui Barbu nu este faptul în sine al filmului, ci doar resortul care pune în mişcare o lume ce începe să-şi arate cusăturile de pe dedesubt. Toate acele „mici” acte de corupţie, surprinse impecabil, cu umor şi cu o doză mare de cinism, precum discuţiile de la sediul poliţiei unde se constată accidentul, telefoanele date la nivel înalt, aranjamentele tipice, acel „se rezolvă” atât de cunoscut nouă tuturor sunt lăsate să iasă la suprafaţă cu un soi de maliţiozitate fină şi ironică. Însă ironia cea mare în filmul lui Netzer este că fiecare dintre noi, în situaţia dată, ar fi reacţionat la fel. Şi doar întâmplător „noi” trăim în România…

Nu povestea în sine, despre care s-a speculat atât înainte să ajungă în cinematografele noastre, nu atât relaţia de familie tipică Europei postcomuniste a fost marele pariu al filmului, ci felul cum a fost ea spusă cinematografic. Cu aşa-zisele „greşeli” de montaj pe care Netzer le-a vrut aşa, în numele faptului că şi-a dorit ca în acest film să nu respecte nicio regulă, aşa cum mărturisea. Cu toate mecanismele psihologice pe care le-a dorit activate prin felul cum a surprins anumite momente. Şi prin felul subtil în care a suprapus planurile, necomplicând nimic inutil şi mizând pe un firesc al reacţiei umane faţă în faţă cu anumiţi stimului. Personajele sunt nuanţate şi nuanţat construite la nivelul interpretării. Luminiţa Gheorghiu, în rolul Corneliei, mama „bolnavă” de iubire, realizează poate unul dintre cele mai subtil construite roluri din cinematografia românească şi nu numai. Oscilând între furie şi acceptare, între tandreţe şi ură, între frustrare şi amărăciune, între duioşie şi forţă, femeia pe care o creează Luminiţa Gheorghiu este desăvârşită. Un „monstru” de iubire chinuit de propria iubire, care se luptă cu un „monstru” de incapacitate de a dărui, fiul ei, Barbu.

Urmărind iţele societăţii româneşti, aşa cum se încurcă şi se descurcă ele într-o micuţă încăpere de la un sediu de poliţie dintr-un orăşel, cu uşile şi birourile tipice, şi până la blănurile etalate de cele două doamne din aşa-zisa societate înaltă, care are puterea şi o foloseşte discret, regizorul urmăreşte în acelaşi timp iţele relaţiilor inter şi intra-personale care se complică până în pragul exploziei. Şi gradează totul desăvârşit. Scene precum cea dintre Cornelia şi iubita lui Barbu, filmată în bucătărie – o scenă de o cruzime desăvârşită între două femei care iubesc acelaşi bărbat, dar de pe poziţii diferite, în care detalii din viaţa lui sexuală sunt aşezate sub microscop, iar camera urmăreşte cu aceeaşi cruzime şi reacţiile mamei, şi chipul îmbătrânit şi obosit al iubitei (Ilinca Goia într-un rol la care revii iar şi iar cu gândul, mult timp după sfârşitul filmului). Scene precum cea dintre Cornelia şi martorul accidentului (Vlad Ivanov), filmată la o cafenea dintr-un mall, scenă puternică, de un cinism desăvârşit, în care femeia puternică este antrenată într-un joc umilitor de-a şoarecele şi pisica. Scene precum cea dintre Cornelia şi fiul ei, Barbu (Bogdan Dumitrache), în ultima zi, înainte să meargă la casa copilului pe care l-a ucis, când el îi cere să nu-l mai caute, cu vorbe tăioase ca lamele de cuţit pe care le „vezi” aproape cum crestează în carne vie în dragostea femeii din faţa lui, care nu înţelege… Scene precum cea din final, când, în faţa familiei copilului mort, Cornelia imploră iertarea pentru fiul ei, toate sunt realizate şi tăiate cu o precizie, iarăşi, desăvârşită.

Iar finalul – nu doar ultima scenă, abruptă, ca un sfârşit de lume, ci întregul moment, începând cu uliţa tipic românească, unde opreşte o maşină scumpă – este, probabil, momentul cel mai emoţionant dintre toate: o mamă a unui băiat care a omorât un copil joacă un rol şi imploră o altă mamă, a copilului ucis, în numele dragostei de mamă, să-i ierte băiatul. Minte, îi creează acea imagine a copilului ideal pe care şi-l doreşte, plânge, imploră, suferă şi treptat devine una cu rolul. Dacă-l salvează? Veţi descoperi atunci când lumina se va stinge în sală…

1445 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.