Când Pământul rămâne singur

Cultură Special

26 ianuarie 2013

16:19

Scris de:

O CARTE PE SAPTAMANA

În weekend trebuie să faci ceva pentru tine. În weekend trebuie să te dezlipești de computer. În weekend trebuie să-ți aduci aminte că ești om. În weekend trebuie să citești, să mergi la teatru sau la film, să asculți muzică, să te plimbi. În realitate sau în imaginație. Fiecare dintre noi este ce citește, ce vede, ce ascultă.

Epoca.ro vrea să-ți trezească pofta de viață cu filme, spectacole, cărți și călătorii. Fii liber și alege pentru tine!

„Lumea era a lui. Avea la dispoziţie tot ce-i trebuia. Toate bogăţiile râvnite vreodată de cineva. Dar nu-l mai interesau. Nu se temea nici de singurătatea planetei pustii, nici de prezenţa care-şi petrecea acolo ultimele clipe înainte să pornească în căutarea necunoscutei sale moşteniri. (…) Ştia aşa cum nimeni nu ştiuse vreodată că vorbele lui Karellen erau adevărate: Stelele nu sunt pentru oameni.

Clasic al literaturii SF, Arthur C. Clarke, căruia Editura Nemira i-a dedicat o serie de autor, a scris „Sfârşitul copilăriei” în 1954, iar povestea acestui sfârşit al lumii cuprinde o filosofie despre viaţă şi lume, care astăzi, după aproape şaizeci de ani de la apariție, parcă îşi revelează şi mai convingător nuanţele şi adevărurile. Depășind granițele convenționale ale genului, romanul poate fi o revelație și pentru cititorii fără afinități cu literatura science fiction. Dincolo de overlorzii care supraveghează Pământul, de călătoria în spaţiu, de fiinţele venite din alte galaxii, dincolo de toate elementele SF, în sensul convențional al expresiei, în cartea lui Clarke (nominalizat în 1994 la Premiul Nobel pentru Pace…), descoperim ceva mai profund. Nu întâmplător autorul se declara fascinat de „conceptul de Dumnezeu” şi nu întâmplător spunea că „orice drum către cunoaştere este, de fapt, un drum către Dumnezeu – sau către Realitate, depinde ce nume doriţi să folosiţi”…

Paragraful din roman citat la început redă cuvintele ultimului om de pe planeta Pământ, înaintea ca ea să fie distrusă şi spulberată în univers de propriii copii care au încetat să mai fie copii. El este ultimul reprezentant al „copilăriei” umanităţii. Imaginile cu planeta goală, cu oraşele pustii – „Cu puţină muncă ar fi reuşit să repornească generatoarele, astfel încât străzile largi să strălucească încă o dată, răspândind iluzia vieţii” – evocă o lume care-şi trăieşte ultimele clipe. O lume ce pentru moment îi aparţine acestui ultim om, ce, printr-un artificiu al destinului sau al unei puteri necunoscute, a sărit peste Apocalipsă şi, când s-a întors din spaţiu, s-a trezit singur pe Pământ. Deşi, la cu totul alt nivel, imaginea seamănă cu finalul cutremurător al romanului lui Simone de Beauvoir, „Toţi oamenii sunt muritori”: la sfârşitul lumii, pe toată planeta mai rămân într-o singurătate absolută un singur bărbat care băuse un elixir al vieţii veşnice şi şobolanul pe care încercase licoarea înainte s-o guste el însuşi. În romanul lui Clarke singurătatea e şi mai adâncă, overlorzii au plecat, iar bărbatul nu are nici măcar şobolanul. Şi aşteaptă sfârşitul absolut cântând Bach…

Problemele expuse de autorul celebrei „Odisei spaţiale” în acest la fel de celebru roman, în care imaginează sfârşitul unei ere – era copilăriei sau stadiul de dezvoltare la care se află acum fiinţa umană – sunt, însă, de mai multe naturi şi ar putea fi un punct de pornire pentru discuţii despre rolul şi sensul artei acum şi întotdeauna. În ultimii ani dinaintea dezastrului total, omenirea trăieşte un dulce crepuscul. Overlorzii instaurează o lume a păcii absolute, ferindu-i de pericolul autodistrugerii spre care se îndreptau repede şi sigur şi le oferă un spaţiu aproape perfect. În care grija pentru ziua de mâine a dispărut, hrana este din belşug şi la liber pentru toată lumea, iar grija principală este distracţia. Divertismentul a copleşit întreaga planetă, pe care circulaţia se realizează fără eforturi, iar obstacolele de orice fel sunt eliminate.

În acest spaţiu perfect, arta începe însă să piardă teren, pentru că arta are nevoie de frământări şi de tulburări. Un grup de oameni vor să recreeze emoţia şi sensul ei în lume într-o organizaţie numită „Noua Atenă”… Dar apele se tulbură şi „perfecţiunea” e doar semn al sfârşitului.

„Aţi lăsat în urmă superstiţiile, iar ştiinţa a devenit singura religie adevărată a omenirii. (…) În prima jumătate a secolului XX, câţiva savanţi de-ai voştri au început să cerceteze problema. Fără să ştie se jucau cu cutia Pandorei. Forţele pe care le-ar fi putut dezlănţui întreceau cu mult pericolul reprezentat de puterea atomului. Căci fizicienii nu puteau să distrugă Pământul, pe când parafizicienii ar fi răspândit haosul în întregul univers. Aşa că am venit noi pe Pământ. V-am întrerupt dezvoltarea pe toate palierele culturale, dar, mai ales, am cercetat toate studiile despre fenomenele paranormale…”

Iar liniştea instaurată de overlorzi este doar amorţirea acelei capacităţi a fiinţei umane, mai puternică decât oricare alta şi de care suntem din ce în ce mai puţin conştienţi: nu ştiinţa, ci capacitatea creativă şi intuitivă a minţii umane.

1170 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.