Caragiale, profetul „nebun”

Cultură Exclusiv

30 ianuarie 2013

13:24

Scris de:

Ziua de naștere a dramaturgului pe care-l numim național este o dată controversată în istoria literaturii române. Șerban Cioculescu a vehiculat datele „în noaptea de 29 spre 30 ianuarie” sau „în zorii zilei de 30 ianuarie”, bazate pe amintirile lui Caragiale, dar un certificat de botez, descoperit în anii 1970 la Arhivele Statului, menționează ca dată de naștere ziua de 1 februarie:

„La întâi ale lunii lui februarie anul o mie opt sute cinci-zeci și doi au născut Iecaterina cu legiuitul dumisale soț a nume Dl Luca Caragiali ot mahalaoa… orașul… fiu. Și astăzi la șapte ale lunii lui Februarie anul o mie opt sute cinci-zeci și doi s´a botezat în legea pravoslavnică a Bisericii Răsăritului. De subt-iscălitul preot al Bisericii satului Haimanale dânduise numele Ioan de nașul său Maria sin Caragiali din mahalaoa… orașul…”

Maria Caragiali nașa

Preot Sterie Grecu

S-a născut în celebrul sat Haimanale – celebru pentru că l-a făcut așa numele lui – și a murit în zorii zilei de 9 iunie, în locuința lui din Berlin, acolo unde și-a petrecut ultima perioadă a vieții, într-un exil voluntar, scârbit de România. Iar versurile poemul „Da… nebun!” arată poate mai direct decât toate piesele și toate schițele pe care le-a scris de-a lungul vieții cât de multă amărăciune, furie și indignare adunase dramaturgul nostru național care, dacă ar veni azi în România de acum, ar fi șocat să vadă ce profet bun a fost. „Trec astăzi ignorat prin lume,/ Dar, trainic, las în viitor/ Un semn, o glorie, un nume/ Acestui imbecil popor! / (…) Mulţime brută şi ingrată!/ Cu-a mea cântare nu putui/ În viaţă-mi să te mişc o dată…/ Şi-odat’… o să-mi ridici statui.” Profeţia e împlinită, statuia există. Şi încă în faţa Teatrului Naţional pe care, tot odată, demult, Caragiale l-a şi condus aproape un an, până când s-a găsit soluţia pentru a fi înlăturat. Și astăzi, textele pe care le scria el acum mai bine de o sută de ani funcţionează, de asemenea, aproape profetic… Iar comèdia e că într-un fel aproape nebunesc de comico-ironic, comedia se desfăşoară sub ochii lui – adică ai statuii – la Piaţa Universităţii, loc devenit emblematic în istoria postdecembristă a Bucureştiului şi a României…

După un an întreg, dedicat lui, în care diverse grupuri au strigat unul hăis și altul cea, în funcție de interesele de moment pro sau împotriva manifestărilor dedicate lui Caragiale, acum, cum s-a încheiat 2012, ca la comandă, corul s-a oprit. Nimeni nu mai zice nimic și Caragiale e lăsat în pace… Câteva teatre continuă doar ce n-au apucat să termine anul trecut în Anul Caragiale. Ce au dovedit montările puhoi de anul trecut? Că textele lui sunt atât de crud actuale, încât aproape că nu mai pot fi jucate. Sunt profetice, nu numai pentru că a intuit în ele esenţa unui popor, pe care, din nou, cu o cruzime pe care nu se sfieşte să o ascundă, îl numeşte „imbecil”, ci pentru că a intuit, dincolo de firea românului, ciclurile istorice care se repetă. Şi se repetă de fiecare dată cu o notă în plus, iar circul e de fiecare dată mai ţipător colorat şi mai dramatic în substanţă, dincolo de vălurile de umor care-l disimulează.

Sub privirile verzi-metalice ale grupului statuar din faţa Teatrului Naţional se petrec în fiecare zi scene care, dacă n-ar fi atât de dramatice, ar fi, cu siguranţă, îngrozitor de comice.  Caţavencii, Farfurizii şi Tipăteştii noştri le sunt cu mult inferiori celor ai lui Caragiale. La personajele lui, ticăloşia avea clasă…

Da… nebun!

Despreţuiesc onori, avere;

De slavă m-am hrănit destul!

Alt orizont privirea-mi cere:

De-așa nimicuri sunt sătul!

 

Să nu-mi azvârle-atotputinții

Nici o favoare… Nu! n-o vreu!

Am o comoară-n fundul minții;

De-ajuns îmi sunt acuma eu!

 

Trec astăzi ignorat prin lume,

Dar, trainic, las în viitor

Un semn, o glorie, un nume

Acestui imbecil popor!

 

Să lingușesc telurici patemi?

Reptilă eu?… Prea mândru sunt!…

 

Apollo calea demnă-arate-mi

Pe-acest tâmpit, senil pământ.

 

Mulțime brută și ingrată!

Cu-a mea cântare nu putui

În viață-mi să te mișc o dată…

Și-odat’… o să-mi ridici statui.

 

„A! ești nebun!” mi-au zis mișeii.

„Da, sunt nebun!” răspuns-am eu…

Ca voi strigau și fariseii

Crucificând un Dumnezeu!

 

Tenebre fără fund mă-nghită,

De-oi face din divina harfă

O palidă prostituată

Și din cântarea mea o marfă!

 

Pe coardele acestei lire,

Voi întona un cânt sublim:

Poet sunt! nu voi umilire…

Poeții… nu ne umilim!

1213 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.