Condiţia de român

Cultură Special

16 noiembrie 2012

15:06

Scris de:

Vorbim uneori despre „condiţia umană”, dar nu prea des, ca si cum ne-am teme să recunoaştem marile noastre limite, marile noastre neputinţe şi adevărul implacabil că suntem muritori. E, cred, o reacţie protectoare a omului, a fiecăruia dintre noi, căci dacă am conştientiza cu maximum de intensitate „condiţia” noastră, am trăi cu o mare spaimă şi cu o mare crispare în plus, faţă de acelea pe care ni le oferă existenţa cotidiană, destinul individual şi cel colectiv. Despre această „condiţie umană” s-au scris pagini nemuritoare, de mare sensibilitate sau de o sinceritate brutală ce a mers uneori până la cruzime, şi aproape că nu a existat o mare personalitate care să nu depună o mărturie majoră despre dramatica sau chiar tragica noastră trecere prin lume.

Andre Malraux şi-a intitulat unul dintre celebrele sale romane „Condiţia umană”, iar Paul Gaugain, într-o sclipire de geniu, şi-a intitulat un tablou „De unde venim, cine suntem, încotro mergem”(1897), lansând astfel o triadă interogativă ce a făcut „carieră” şi la care se tot încearcă să se răspundă în fel şi chip. Dar marile întrebări asupra „condiţiei umane” rămân în continuare fără răspuns, iar tainele şi secretele acesteia sunt cu străşnicie păzite şi zăvorâte prin voinţă divină. Din raţiuni, iarăşi, necunoscute nouă, oamenilor. Din acest punct de vedere, „explozia” ştiinţifică şi tehnologică, oricât de redutabilă ar fi şi oricât de mult i-ar face pe unii şi pe alţii să-şi piardă capul, n-a schimbat cu nimic esenţa marilor întrebări.
Dacă există o „condţie umană”, cu sigurantă că există şi o „condiţie africană” sau o „condiţie” americană sau una rusească şi cu siguranţă că putem vorbi şi de „condiţia” de a fi român, toate acestea putând fi descifrate şi definite cu mult mai multe şanse decât fiinţarea omului pe pământ, fără a fi însă o problemă simplă şi lesnicioasă, după cum s-ar putea crede la o privire superficială.
Am fost întotdeauna de părere că potenţialul României este imens (am şi scris în acest sens), necunoscut nouă înşine, care de atâtea ori, din pricini pe care le ştim fiecare, punem toate vinovăţiile posible şi imposibile asupra ţării, asupra năravurilor româneşti şi „balcanice”, uitând însă aproape întotdeauna să începem cu noi înşine. Uneori, spre uluirea şi neîncrederea noastră, chiar străinii apreciază că România ar putea deveni un „tigru” al economiei mondiale (precum celebrii patru-cinci „Tigrii ai Pacificului”, informaţie preluată uneori de mass-media românească din publicaţii străine. Dacă până atunci va mai tece ceva vreme şi nici nu ştim dacă va fi să fie, iar traiul marii majorităţi a românilor e cum e, iată că pe plan sportiv, România devine din când în când un „tigru” al sportului mondial. Am auzit nu o dată interpretări după care uluitoarele performanţe ale atleţilor africani s-ar datora în primul rând foamei, care îi împinge pe aceştia de la spate. Nu e şi cazul nostru, din fericire, dar e lesne de observat că cei mai mulţi dintre performerii români provin din familii modeste, nu puţini dintre părinţii acestora fiind şomeri. Nu ştiu dacă pot spune că fiii şi fiicele românilor bogaţi s-au lenevit, dacă pot spune că „gena” lor a devenit peste noapte mai comodă sau sunt prea ocupaţi cu discotecile, maşinile de lux şi partidele de sex, dar e cert că gloria sportivă a României e susţinută acum tocmai de vlăstare din familii „defavorizate”, ca să preiau un atât de rece termen oficial.
Suferind transformări numeroase şi „mutaţii”, despre mult invocata, cândva, „talpă a ţării”, nu se mai pomeneşte absolut nimic. Nu e sigur că mai există, nici cine o mai reprezintă, dacă nu cumva ea contribuie, neştiută şi hulită, la vitalizarea altor „tălpi”, prin cele străinătăţuri.

1168 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.