„Contracultura vrea să alieze fericirea şi revoluţia”

O carte într-o pagină

3 februarie 2013

3:00

Scris de: and

De ce scandalizeaza crestinismul„Contracultură. Ce înseamnă ea? Revoltă, rebeliune, poate chiar revoluţie… dar şi, în veşmintele împodobite ale retoricii şi visului, în ritmul unei sărbători pe care papa o consideră zgomotoasă, după noua gramatică a valorilor insolente, rockul atitudinilor, promisiunea unei fericiri autentic reinventate. Deci contracultură sau, dacă preferăm, contrasocietate, model alternativ, utopie progresistă. Subiectul meu ia naştere pe sau mai degrabă în margine, printre libertini bărboşi, printre pacifişti cool, printre cei fără locuinţă, care stau în case nelocuite, printre neo-rurali, printre hipioţi şi alţi frumoşi nebuni de odinioară, visători, inventatori, anticipatori, experimentatori.

„Capul nostru este rotund pentru ca gândirea să-şi poată schimba direcţia”, aşa cugeta Picabia, profet în manieră dadaistă, în 1922. În cursul deceniului al şaselea al secolului XX, societăţile capitaliste dezvoltate – Europa de Vest, America de Nord, Occidentul liberal – au asistat la naşterea unor curioase fenomene de radioasă reconsiderare. Fixităţii unei societăţi satisfăcute de speranţele ei meschine i s-a opus dintr-odată mobilitatea unei reflecţii nelimitate, un joc nesfârşit cu interzisul, un nou cod, pe care doar puterea de atunci îl considera lipsit de civilitate. Ruptura de insuportabila banalitate a realului şi dorinţa de întoarcere la adevărata viaţă erau însoţite de un lung vals al cuvintelor terminate în „a”, aproape la limită cu ştiinţifico-fantasticul: a contesta, a experimenta, a crea. Dar şi a seduce.

Contracultura vrea să alieze fericirea şi revoluţia, sinele şi comunitatea, frica şi politica. Dintr-odată copiii burgheziei refuză să accepte normele şi reperele morale ale părinţilor pentru a inventa o lume mai bună. Apăruţi din clasa medie sau din lumea privilegiaţilor, ei încearcă să se rupă de ipocrizia şi de suficienţa unui model în care simt un profund vid moral şi absenţa de sens. Ei aspiră la o fericire autentică şi autentic liberă. Vor să inventeze alte feluri de a iubi, de a se îmbrăca, de a trăi, de a organiza lumea. Refuză formele autoritare ce ajung la putere sub aparenţele democraţiei: partide politice tradiţionale desconsiderate din cauza multiplelor erori comise în politica ce rânduieşte coloniale şi în sfera imperialistă, familia de tip patriarhal, forţa armelor, a sistemului educativ şi a transmiterii valorilor şi această societate de consum, ce începe să domine întreaga existenţă, cu maşinile ei, cu televiziunea şi cu produsele ei de uz casnic. Relativizarea voluntară de fiece moment a puterii statale sau parastatale – Dumnezeu, Armata, Poliţia, Universitatea… – nu conţine o revendicare anarhică, construită cu grijă într-un corp doctrinar. Se rup legăturile cu tatăl, este simplu, fie că el e întruchipat de guvernul federal, de căsătoria republicană, de partidele republicane, de părinţi sau de întreprindere. Şi iată de ce această socialitate alternativă se manifestă şi în plan pesonal, în modul cel mai intim cu putinţă, cum ar fi vestimentaţia, şi de ce ea îşi găseşte în artă şi în scrierea literară sau muzicală propriile canale de expresie mai mult decât pe scenele de campanie electorală.”

(Fragment din volumul De ce scandalizează creştinismul de Jean-Pierre Denis, publicat la Editura Nemira)

1006 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.