Cum începe „Somnul de veci“

O carte într-o pagină

12 martie 2013

1:02

Scris de:

Somnul de veciClădirea Treloar era – şi este – pe Olive Street, în apropiere de Sixth, în zona de vest. Trotuarul din faţa ei fusese pavat cu blo­curi de cauciuc alb cu negru. Acum, le scoteau ca să le predea statului şi un bărbat palid, fără pălărie, care arăta a administrator de clădire, supraveghea activitatea cu aerul că priveliştea îi frânge inima.

Am trecut pe lângă el, printr‑o galerie cu magazine de specialităţi, şi am intrat într‑un hol mare, îmbrăcat în negru şi auriu. Compania Gillerlain era la etajul şapte, în faţă, dincolo de uşile batante de sticlă cu rame de un gri albicios. Recepţia avea covoare chinezeşti, pereţii de‑un argintiu stins, mobilier cu multe muchii şi unghiuri, dar lucrat elaborat, mici sculpturi ascuţite şi lucioase, pe piedestale, şi ceva expus într‑o vitrină înaltă şi triunghiulară, într‑un colţ. Pe rafturi şi trepte, pe insuliţe şi promontorii strălu­citoare de sticlă, vitrina părea să conţină toate sticluţele şi cutiuţele scumpe produse vreodată. Am văzut creme, pudre şi săpunuri, şi ape de toaletă pentru toate anotimpurile şi toate ocaziile. Am văzut parfumuri în sticle înalte şi înguste, care păreau gata să se spargă la prima suflare, şi altele în mici flacoane pastelate, legate cu funde scumpe de satin, ca fetiţele la o lecţie de dans. Bomboana de pe tort părea să fie ceva foarte mic şi simplu, aflat într‑o sticluţă pătrăţoasă, de culoarea chihlimbarului. Era aşezată în centru, la nivelul ochilor, cu mult loc împrejur, şi purta o etichetă pe care scria: Gillerlain Regal, şampania parfumurilor. Era, în mod evident, obiectul cel mai râvnit. O singură picătură în scobitura gâtului şi setul asortat de perle roz începea să se reverse asupra ta ca o ploaie de vară.

O blondă minionă şi aranjată şedea în colţul cel mai îndepăr­tat, în faţa unei centrale telefonice, dincolo de un grilaj şi bine apă­rată. La un birou simplu, în rând cu uşile, stătea o frumuseţe înaltă şi suplă, cu părul negru, al cărei nume, dacă te luai după placa gravată de pe birou, era domnişoara Adrienne Fromsett.

Purta un deux‑pièces sobru, oţeliu, şi, pe sub haină, o bluză albastru‑închis şi o cravată bărbătească, într‑o nuanţă mai deschisă. Marginile batistei împăturite din buzunarul de la piept păreau destul de ascuţite ca să taie pâinea. Avea o brăţară de zale şi nicio altă bijuterie. Părul negru, cu cărare, îi cădea în valuri libere, dar nu lăsate la voia întâmplării. Pielea îi era netedă ca fildeşul, sprâncenele cam severe iar ochii lăsau să se înţeleagă că, la momentul şi în locul potrivite, s‑ar putea încălzi.

Am aşezat cartea de vizită simplă, cea fără pistolul‑mitrali­eră desenat în colţ, pe biroul ei şi am cerut să‑l văd pe domnul Derace Kingsley.

S‑a uitat la ea şi m‑a întrebat:

– Aveţi programată o audienţă?

– Nu am.

– Va fi foarte dificil să‑l vedeţi pe domnul Kingsley fără o audienţă programată.

Aici nu aveam ce să comentez.

– Cu ce fel de problemă aţi venit, domnule Marlowe?

– Personală.

– ~nţeleg. Şi domnul Kingsley vă cunoaşte, domnule Marlowe?

– Nu cred. Poate să fi auzit numele meu menţionat. Puteţi să‑i spuneţi că vin din partea locotenentului McGee.

– Şi domnul Kingsley îl cunoaşte pe locotenentul McGee?

A pus cartea de vizită lângă un teanc de foi cu antet proaspăt tipărite. S‑a rezemat de spătar, cu un cot pe birou, şi a bătut uşor cu un pix mic, auriu.

I‑am zâmbit. Blonda minionă de la centrală a ciulit o ureche ca o scoică şi mi‑a adresat un mic surâs pufos. Părea jucăuşă şi dor­nică, dar nesigură pe ea, ca un pisoi abia ajuns într‑o casă unde pisi­cile nu sunt prea iubite.

– Eu sper că da, am zis. Dar poate că cea mai bună modalitate de a afla e să‑l întrebăm.

Şi‑a pus rapid iniţialele pe trei scrisori, ca să nu arunce cu setul de pixuri după mine. A reluat, fără să ridice ochii:

– Domnul Kingsley e într‑o întâlnire. Am să‑i duc cartea dumneavoastră de vizită cu prima ocazie.

I‑am mulţumit şi m‑am dus să mă aşez într‑un fotoliu de crom şi piele, mult mai confortabil decât părea. Timpul trecea şi tăcerea s‑a aşternut peste întreaga scenă. Nu a intrat şi nu a ieşit nimeni. Mâna elegantă a domnişoarei Fromsett se mişca pe deasupra hârtiilor şi chiţăitul înăbuşit al şoricelului de la centrală se auzea când şi când, odată cu micile declicuri ale bornelor introduse sau scoase.

Mi‑am aprins o ţigară şi am tras o scrumieră cu picior lângă fotoliu. Minutele treceau în vârful picioarelor, cu degetul la buze. Am cântărit locul din priviri. Despre aşa ceva nu poţi să spui nimic. Poate câştigau cu milioanele sau poate în încăperea din spate era şeriful, cu scaunul lăsat pe spate, rezemat de seif.“

 

(Fragment din romanul „Somnul de veci“  de Raymond Chandler, publicat de Editura Nemira)

793 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.