Depardieu, Ipu sau cum să aduci Hollywood-ul în Transilvania

Cultură Epoca de weekend

23 martie 2013

12:51

Scris de:

ipuUN FILM PE SĂPTĂMÂNĂ

În weekend trebuie să faci ceva pentru tine. Fiecare dintre noi este ceea ce citește, ce vede, ce ascultă. În weekend, Epoca.ro te invită să (te) descoperi…

După ce a stârnit valuri de scandal în presa românească – uneori e foarte bine pentru publicitate, dar să nu mergem cu bănuielile atât de departe – „Condamnat la viaţă” a avut premiera în cinematografele româneşti la data anunţată. Povestea ecranizată cu mulţi ani în urmă de Sergiu Nicolaescu, avându-l pe Amza Pellea în rolul principal, cu titlul „Şi atunci i-am condamnat pe toţi la moarte”, l-a adus de data asta pe Gerard Depardieu în România, într-o producţie regizată de Bogdan Dreyer. „Povestea scrisă de autorul Titus Popovici şi transpusă în scenariu de A. Salamanian şi Bogdan Dreyer m-a fascinat imediat, ca şi personajul principal Ipu, pe care m-am bucurat să-l interpretez”, scria Gerard Depardieu într-o scrisoare deschisă prin care cerea interzicerea filmului în varianta în care îl văd spectactorii acum. Au existat, desigur, şi voci care au spus că scrisoarea n-ar fi fost scrisă de Depardieu, ci doar atribuită lui… Vom afla poate, în curând. „M-am simţit bine în România, este o ţară primitoare, am lucrat cu plăcere alături de actorii români, bine pregătiţi de altfel, şi mi-a plăcut foarte mult rezultatul montat şi editat de regizor. Ulterior, însă, am aflat că filmul a fost remontat şi reeditat de producători, la cerinţa unui distribuitor american (nu dau numele), care a cerut schimbarea finalului original, cu unul happy-end stil Hollywood, cât şi scurtarea filmului, făcând din el un film de acţiune gen «pachet DVD» sau «pay TV», în ciuda faptului că povestea şi scenariul original au multă poezie, iar finalul este unul inevitabil, care pune în valoare tot mesajul filmului”, mai scria actorul.

Nu poate fi decât un fapt îmbucurător că problema acestei dispute sau controverse sau ce-o fi ea se pune în termeni de valoare artistică, nu de succes de public. Că se deschide o discuţie – din păcate moartă în faşă – despre compromisul artistic, despre cinematografia europeană şi cea americană, despre reţetele de succes şi filmul de artă.

Într-adevăr „Condamnat la viaţă” – şi titlul acesta românesc a avut parte de disputele lui (în engleză „A Farewell to Fools”) – nu este tocmai un film de artă, dar ar fi avut premise să fie. Şi nu doar finalul care cu adevărat contrazice identitatea poveştii, ci întregul lungmetraj se îndepărtează de spiritul ei cu un sâmbure tragic şi absurd. Dar rămâne consecvent cu sine. Rămâne consecvent în propria inconsecvenţă.

Aşa cum este construită istorioara cu tâlc din Transilvania sfârşitului celui de-al Doilea Război Mondial, propune o lume întâi de toate comică. Comică şi uşor grotescă, comică şi puţin absurdă, cu iz de Kusturica aşezat însă într-o Transilvanie superbă, cu clădiri specifice dintr-un sătuc desprins din vederi vechi. Nimic apăsător în imaginile din „Condamnat la viaţă”. Multă culoare, încă din prima scenă, cu jocul ciudat al copilului (atât de bine interpretat de Bogdan Iancu) care stabileşte o relaţie atât de credibilă şi emoţionantă cu nebunul Ipu. Nimic apăsător nici măcar în momentul în care tensiunea începe să se acumuleze, soldatul e mort şi condamnarea la moarte a celor zece mai mari ai satului este deja rostită. Nici cele zece scaune îndoliate aşezate în piaţeta tipic transilvană, în care panglicile negre flutură în bătaia vântului, aşteptându-şi victimele, nu sunt cu adevărat apăsătoare. Dimpotrivă, tonul filmului conduce spre un absurd din care nu iese aproape deloc, regia şi interpretarea exploatând mai degrabă acea zonă a textului care lasă sentimentul că „zădărnicia zădărniciilor” s-a transformat într-un „bâlci al deşertăciunilor”, dar în care îşi face loc un sentiment al frumosului greu de explicat. Cămăruţa lui Ipu şi gramofonul de la care răsună „Marseilleza” – şi care va fi şi imaginea de final – scena de la pescuit, scenele de la masă din seara în care Ipu este manipulat să-şi asume vina, toate sunt momente ce plătesc tribut lui „kalos”. Dar în toate se simte o ironie rece şi seacă la adresa unei lumi în care sângele poate curge oricând peste cele mai frumoase straturi de flori, muzica poate acoperi orice moarte, iar soarele poate străluci peste locuri înduioşător de frumoase în care mocneşte ticăloşia. O miză interesantă şi-a propus regizorul prin această abordare, la fel şi Gerard Depardieu care, cu farmecul lui de nedisputat, îşi asumă să arate ce frumos străluceşte ticăloşia şi ce fragilă e graniţa dintre curaj şi laşitate.

Nimic din atmosfera grea a celuilalt film, al lui Nicolaescu, în schimb o poezie a cruzimii la fel de puternică şi care te reţine o oră şi jumătate nemişcat. E-adevărat că-i lipsesc lungimi în care timpul şi locurile şi spaimele să aibă timp să respire, e-adevărat că scenele în care Ipu îşi regizează moartea, se aşază în sicriu, îşi pune drapelul peste el, cere şi corul, cere şi predica, alege şi locul din cimitir, noaptea târziu, într-o procesiune dementă la care participă tot satul, apasă uneori prea mult pedala comediei, care pe alocuri rămâne neechilibrată. Dar goana lui după gloria morţii, jucată de Depardieu mereu la limită – căci nicio secundă nu ştii dacă „nebunul” satului îşi bate joc de ei sau îşi asumă totul – este suficient de bine construită şi dozată, pentru ca la final gustul să fie amar ca fierea şi zâmbetul să îngheţe pe buze.

Felul cum balanţa normalităţii şi a nebuniei se înclină e ameţitor şi primejdios. Toţi cei zece mai mari ai satului – în frunte cu preotul!!! – vor să-l convingă să se predea nemţilor şi să-şi asume vina pentru o crimă pe care n-a comis-o. Toţi sunt oameni şi sunt laşi şi iminenţa morţii îi face pe toţi să-şi arate urâciunea şi meschinăriile. Dar cumva toţi sunt scuzabili, pentru felul cum îşi recunosc şi-şi asumă condiţia…

Finalul… într-adevăr, finalul e tulburător. Ipu nu mai vrea să iasă din rol. Ipu de-abia acum devine tragic. Când nemţii pleacă din sat chiar la ora la care ar fi trebuit să-l execute şi să-şi trăiască momentul de glorie. Se obişnuise cu moartea şi vrea statutul de erou. Destul de neclar însă felul cum acţionează legătura dintre el şi Alex, copilul cu care se juca de-a moartea, pluteşte într-o ambiguitate care nu e neapărat favorabilă. Iar gestul lui de a lăsa în jos pistolul, într-un fals happy-end în fond, nu mai înseamnă nimic. Ipu oricum a murit. Încercarea regizorului – sau a producătorului, conform scrisorii lui Depardieu – de a-l salva e sortită eşecului. Nu pentru că ar aduce un final hollywoodian – chiar dacă răsună „Marseilleza” şi ochii copilului sunt scăldaţi într-o lumină de happy-end – ci pentru că gestul lui nu mai înseamnă nimic. E mai degrabă renunţare şi s-ar traduce printr-un fel de „Bun venit în lumea noastră, a oamenilor „normali”…

1314 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.