Depresia noastră cea de toate zilele

Exclusiv Social

2 aprilie 2013

13:42

Scris de:

depresiaSă fi fost cam prin 2008 când aveam o discuție cu prof. Dr. Alexandru Vlad Ciurea, vicepreședinte al Federației Mondiale a Societăților de Neurochirurgie, și îmi spunea că o mare amenințare în perioada următoare este depresia. Depresia, accidentul cerebral și accidentul vascular, spunea, pentru că populația României este sub stres. M-am gândit atunci că poate e o exagerare. Nu cancerul, nu SIDA, ci depresia… Cum așa?

Studiile spun că peste 10 la sută din populația României suferă în acest moment de depresie.

Iar Liga Română de Sănătate Mintală atrage atenția că această afecțiune este mai des întâlnită decât diabetul. Și vorbim despre depresivii declarați…

De-atunci, din 2008, de când în România s-a instalat criza (o avea vreo legătură?!) gradul de tristețe al oamenilor a crescut alarmant, precum cotele apelor Dunării, în portul de la Galați… Desigur, de la tristețe și până la depresie mai sunt câțiva pași, mi se va spune, dar la viteza cu care ne deplasăm, pașii sunt ca și făcuți.

Un studiu sau, mai bine zis, o constatare personală, nu la microscop, cum se face ea în laboratoarele medicilor, ci din ciocnirile de zi cu zi și din trăirile de zi cu zi, mi-au sunat un clopoțel. Că în ultima perioadă, oamenii se comportă altfel. Oameni cunoscuți, cu care ai interacționat ani întregi, brusc și-au schimbat comportamentul. Oameni necunoscuți, cu care te ciocnești pe stradă, sunt lipsiți de zâmbet, cu chipul imobil, sau iritați, în permanență iritați, cu ochii în pământ, întorși spre ei înșiși. E suficientă o călătorie cu metroul. Urcați-vă la capăt de linie la Pipera și mergeți până la Piața Unirii. Cei care nu citesc – eventual neatenți, o publicație gratuită, sau, foarte atenți, un tabloid (doar au nevoie de „ficțiunea compensatorie”, nu?), sau, din când în când o carte – se uită în gol. Cei mai mulți dintre oamenii care circulă seara sau dimineața cu metroul, la ora la care merg sau ies de la serviciu, privesc în gol. O privire mai mult absentă decât tristă, o privire întoarsă spre nimic, imobilă și robotizată.

Apoi, dacă aveți răbdare să observați, la birou sau în relațiile interpresonale… ceva esențial s-a schimbat. Aceeași robotizare dublată de un soi de indiferență și de închistare care seamănă cu autoapărarea. Când oamenii plâng e bine, e o reacție, dar de obicei se închid, se așază în fața computerului, și „lucrează”. Lucrează mult, în silă și pentru că trebuie. Un studiu recent în ceea ce privește angajatul român arăta exact acest lucru. Că în România oamenii muncesc mult, prost și sunt nestimulați de patroni. Muncesc în fiecare zi cât să facă să treacă și acea zi, se grăbesc să omoare timpul, să omoare orice dorință și orice pasiune, cu gândul la acei bani pe care îi câștigă tot mai greu și tot mai puțin și care le aduc tot mai insignifiante bucurii. Și în rest nimic. În rest nimeni n-are timp de nimic. „De puțină tandrețe”, vorba lui Paler. Doar de cealaltă „ficțiune compensatorie”, care acționează ca un drog: computerul. Și de aici succesul rețelelor de socializare. Acolo poți fi singur și să te prefaci că ești în legătură cu ceilalți, iar efortul e minim și asigură satisfacție maximă: exact ca drogul. Ce ne facem cu sevrajul? Din experiența personală, în ultima vreme (multă vreme), în jur n-am auzit decât cuvintele „sunt deprimat azi, lăsați-mă în pace”, spuse într-un fel sau altul. Uneori nespuse, dar sugerate. „Nu-mi arde de nimic…” Bani, job, familie, afacere, prietenie, iubire, boală, toate sunt și cauze și efecte.

Acasă – acasă aproape că este anulat, criza asta închipuită sau nu, dar care ne afectează pe toți a măcinat încet și bucuriile de acasă și s-a insinuat până în pat… Timpul? Da, timpul și-a ieșit din matcă și nu e Hamlet să-l pună la loc. Și lumea se întunecă. Și depresia devine, într-adevăr, mai periculoasă decât diabetul. Nu neapărat cea diagnosticată medical, ci asta zilnică, confundabilă cu tristețea noastră cea de toate zilele, cu iritarea noastră cea de toate zilele…

Psihiatrii avertizează că atunci când se instalează depresia persoanele respective nu mai simt bucuria, succesul sau relaxarea. Depresia poate afecta orice persoană, indiferent de sex, educație sau clasă socială… Încurajator, nu-i așa?

2951 vizualizari


2 Comentarii

  1. GABI spune:

    Acum 4 ani am suferit o depresie, cel putin asa credeam eu. Am divortat si am avut senzatia ca toata lumea mi s-a clatinat si urmeaza sa se destrame. Parca mergeam din rau in mai rau in fiecare zi. Am tinut-o asa pana acum un an cand la recomandarea unei prietene am fost la o serie de sedinte de coaching cu Anne de la Centrul Armonia (prietena mea saraca imi tot spunea de luni de zile…) In timpul sedintelor, ce pot sa spun M_AM DESCOPERIT. Am reinvatat cine sunt, ce sunt si cat de frumoasa sunt, am invatat cum sa fac fata diverselor situatii si cum sa ma privesc. Evident ca nu era depresie in adevaratul sens al cuvantului, ci doar uitasem cine sunt. Sunt mandra de mine pentru pasul facut. De multe ori depresia o confundam cu gandirea negativa, o imagine despre noi dezastruoasa, etc…

  2. Gabriel spune:

    Si eu cunosc pe cineva care sufera de depresie.Norocul ei a fost ca a descoperit depresiv.ro,un website de specialitate cu multe informatii despre depresie,unde poti vorbi cu doctorii specialisti din orasul tau.

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.