Destin de artist

Cultură

16 noiembrie 2012

15:12

Scris de:

La sfârşitul lui octombrie 1993, cand a murit Federico Fellini, mă aflam in Franţa. Presa franceză era plină de mărturii, reacţii, evocări, majoritatea venind din Italia, care părea în stare de şoc. Am trimis atunci o corespondenţă în ţară, cu destule citate din mulţimea vorbelor inteligente şi, n-aveam de ce să mă îndoiesc, simţite, rostite de mari personalităţi sau de apropiaţi ai marelui regizor. Dar cel mai mult m-a impresionat informaţia că, în momentul morţii lui, la Roma, din sute de cinematografe ale capitalei, în nici unul nu rula un film de Fellini.

Despre destinul artistului dintodeauna şi al celui contemporan, am putea vorbi, fireşte, la nesfârşit. De la moartea lui Fellini s-au stins mai mulţi artişti români, scriitori, oameni de ştiinţă cu un impact mai mare sau aproape inexistent asupra publicului. Mă opresc doar asupra unuia dintre ei, Dem Rădulescu, mult iubit de publiv, de români în general. Când un artist e prea popular, esteţii noştri, dimpreună cu numeroasa pătură a snobilor, strâmbă din nas. Dar în cazul lui Dem, mari persoalităţi ale culturii româneşti, unii dintre ei foşti studenţi, ne-au relevat, prin mărturiile lor, nu doar un mare artist, ci şi un pedagog cu totul deosebit, ba chiar, surprinzător, un teoretician şi gânditor asupra teatrului, e adevărat, „nesofisticat”, dar plin de substanţă şi adevăr. Unul dintre foştii studenţi, Dan Puric, a fost, nu de mult, „obiectul” unei farse sinistre, anunţându-i-se moartea prin Internet. Încă un exemplu că societatea românească a „evoluat”, că se bucură din plin de „libertate”. Dar asupra acestei „farse” îmi propun să revin cu altă ocazie.

Sfârşitul lui Dem Rădulescu a fost poate previzibil pentru apropiaţi (se pare că mai avusese un infarct), dar cu totul neaşteptat, poate chiar şocant pentru cei mai mulţi dintre, să le zic aşa, admiratorii săi. Nici o legătură cu destinul lui Fellini, aparent nici o asociere posibilă: unul, mare regizor italian, dar bucurându-se de o celebritate internaţională sau, altfel spus, ”universalizat” încă în timpul vieţii, celălalt “doar” o vedetă naţională şi un mare actor, cu a cărui figură lumea românească se obişnuise într-atât, încât de decenii bune Bibanu’ părea fără vârstă, cumva eternizat. Porţia, feliile de glorie de care s-au bucurat fiecare în timpul vieţii par a fi disproporţionate, desigur în favoarea lui Fellini, căci premiile de prestigiu, recunoaşterea internaţională şi notorietate pe întregul glob nu pot fi comparate cu succesele oficiale si neoficiale obţinute de actorul român, acestea din urmă având dimensiuni si proporţii mai modeste.

De ce oare îşi doresc atâţia artişti celebritatea, „o largă recunoaştere internatională”, ca să împrumut o expresie din sfera politicii ? Pare o intrebare fără rost, cu răspunsuri ştiute: glorie, bani, tot felul de alte avantaje. Încerc să găsesc si alte explicaţii: ego-ul multor artişti, hipertrofiat, nu suportă anonimatul, singurătatea, faptul de a ocupa o părticică din memoria şi din conştiinta a cât mai multor semeni le creează, poate, o senzaţie de împlinire, de certitudine atât de necesară pe teritoriile sensibile, dar nesigure şi chiar „alunecoase”ale artelor. Şi nu-i cu totul exclus ca o anumită celebritate să furnizeze şi o senzaţie de „nemurire”, încât in timpul vieţii să-l ocrotească pe artist, sau măcar să mai îmblânzească spaimele şi mai ales spaima de moarte care-i devastează natura sa, uneori prea sensibilă şi contradictorie. După cum celebritatea poate fi un tonic, dar si un drog, unora dându-le putere şi vitalitate, iar altora măcinându-e clipă de clipă energiile.

Celebritatea lui Fellini a însemnat mai multă recunoaştere din partea intelectualilor şi sunt convins că şi dintre aceştia extrem de puţini au pătruns în straturile mai adânci ale universului filmelor sale. Iar unei largi categorii de intelectuali români, şi nu doar aceea a snobilor, sunt tot atât de convins, fie şi doar alăturarea numelor Fellini şi Dem Rădulescu li s-ar părea o „blasfemie” la adresa primului sau cel putin o inutilitate. M-am întrebat şi eu, de câteva ori, de-a lungul anilor, văzându-l pe Dem Rădulescu jucând în tot felul de scheciuri ce mi se păreau minore, dacă nu cumva îşi iroseşte astfel marele său talent. Pentru că îl văzusem făcând si roluri „serioase”, mari. După cum auzisem că a participat, şi nu de putine ori, la aşa-numitele „şuşe”. Dar am ştiut întodeauna că, indiferent ce-ar fi jucat, el putea înălţa orice rolişor, imprimându-i un stil nu de puţine ori „derilant”, ce avea şi nu mai avea legătură cu realitatea. Probabil fără s-o ştie, el făcea „metafizică”.

Nu cred că marele actor, ce părea, cum am mai spus, să se risipească aproape continuu, a dispreţuit anumite categorii de public. Rezerve o fi avut, dar dispreţ sau, cu atat mai mult, ură (atât de evidentă la alţi artişti cu mari pretenţii), în nici un caz. I-a iubit pe români aşa cum sunt – cu calităţi şi defecte, iar în consecinţă, în faţa oricărui public, Bibanu’ se simţea ca peştele în apă. Îmi amintesc că am urmărit cândva un interviu televizat şi fără să-mi mai amintesc mai ştiu eu ce idei şi concepte din zisele sale, am fost surprins să constat cât de interesat şi de profund simţea, ca un artist care-şi gândeşte cu mare seriozitate viaţa şi demersurile sale.

E foarte putin probabil ca Dem Rădulescu să fi suferit că n-a fost solicitat la Hollywood sau în alte studiouri celebre. L-a ajutat sa-şi suporte condiţia de doar „vedetă naţională” marea popularitate de care s-a bucurat si ceea ce ştim cu toţii – şi cu siguranţă că ştia si el – faptul că nu era cu nimic mai prejos decăt alţi mari comici contemporani, de notorietate internaţională. „Tranziţia” nu i-a priit nici lui, ca atâtor alţi mari artişti, şi chiar daca n-a „şomat” în această perioadă l-am văzut în câteva rânduri stingherit de dezinvoltura tembelă a unor „moderatori” cu care a fost nevoit să apară pe micul ecran. Pentru că în orice situaţie s-ar fi găsit, Dem Rădulescu îmi dădea convingerea că a reuşit să-şi păstreze demnitatea, una deloc băţoasă, dar fermă.

A murit sub cerul liber, ca pe o imensă scenă. Cunosc persoane care nu l-au văzut niciodata în carne şi oase; ci doar pe marele şi micul ecran, şi totşi au plâns la aflarea veştii morţi lui. Îmi vine să zic: ce altceva ar mai fi putut să-şi dorească?, dar mă abţin, pentru că n-am de unde să ştiu ce va fi fost în sufletul lui, mai ales în ultimi ani. Cu el, statutul de vedetă a căpătat noi nuanţe şi o certă nobleţe, din păcate tot mai rară nu doar la noi.

Arta atât de marginalizată în ultimele două decenii (şi mă refer la arta autentică şi la cea mare, desigur, că de impostură n-am dus lipsă) izbucneşte uneori cu o forţă teribilă, chiar dacă una ce pare a fi o urmare a disperării. Despre derizoria „tranziţie” s-au scris în general texte în registru minor. Dar iată că un text deosebit, interpretat de Horaţiu Mălăiele cu mai bine de un deceniu în urmă ( eveniment petrecut într-o emisiune a lui Florin Călinescu), a căpătat dimensiunile unui taifun şi mi s-a părut că văd politicieni aflaţi de faţă, băgându-şi capul între umeri, ca pentru a se ascunde şi a se proteja de vinovăţii ştiute şi neştiute. Nu moare ia arta mare, săraca.

1275 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.