Dumitru Rucăreanu… „Aștept primăvara!”

Special

11 martie 2013

12:38

Scris de:

rucareanuDumitru Rucăreanu a murit într-o zi de duminică, pe 3 martie, și nimeni n-a știut nimic. Presa a aflat târziu, după incinerarea care a avut loc miercuri, în secret, așa cum și-a dorit actorul. A vrut să rămână departe de ochii presei care, de altfel, l-a ocolit în ultimii ani. Avea 81 de ani. Pentru că Dumitru Rucăreanu a preferat tăcerea în jurul morții lui și absența circului mediatic care se repetă aproape plictisitor de câte ori mai moare un artist, încât uneori ai impresia că auzi același text, doar cu numele schimbat. Pentru că puțini au vorbit despre el și rolurile lui în ultima vreme, pentru a nu aluneca în plasa ipocriziei generale care ne face să începem să scoatem la iveală arsenalul de cuvinte din limbajul de lemn din care nu lipsesc „generația de aur”, „monstru sacru” etc. etc. Și doar ca un exercițiu de reamintire, o discuție pe care am avut-o cu Dumitru Rucăreanu, într-o cafenea de la Piața Amzei, într-o dimineață de acum doi ani, și publicată atunci în Jurnalul Național. O discuție plină de umor și de multe povești și amintiri din tinerețe. În ziua în care ne-am întâlnit, ningea. Mi-a spus pe jumătate amuzat, pe jumătate întristat: „Cum să te simţi în Bucureşti, când într-o juma de oră toată zăpada asta albă frumoa­să, devine cenuşie?! Aştept primăvara…”.

L-am invitat să ne întoarcem în timp, într-o altă iarnă, de acum 50 de ani, când începea drumul lui împreună cu cel al Teatrului de Comedie pe care-l crea Radu Beligan… Încet, încet, Dumitru Rucăreanu mi-a spus povestea unei lumi care a rămas închisă într-un acolo şi atunci la care revine din când în când.

„Lumea?! Lumea atunci era la fel. Dar cine avea treabă cu lumea? Ţin minte că noi ne făceam treaba şi că n-am făcut politică. Dar să-ţi spun cum a fost… Începând din 1956 Facultatea de Teatru, la clasele unor mari actori, Nicolae Bălţăţeanu şi Aura Buzescu, a terminat o serie de fete şi băieţi care au ajuns mari actriţe, mari actori… Din păcate, au dispărut Silvia Popovici, Amza Pellea, Gheorghe Cozorici, George Constantin, Silviu Stănculescu…” Între timp, pe lista dispăruților s-a adăugat și el.

„Dar au rămas în viaţă personalităţi ca Sanda Toma, Albulescu, Victor Rebengiuc. Şi când am terminat facultatea am fost repartizaţi la Teatrul Naţional din Craiova. Primul care s-a speriat a fost Amza. Zice: «Aoleu, ne mănâncă olte­nii…». Şi ne-au mâncat trei ani cât am stat acolo, dar cu dragoste şi cu inima deschisă. Am avut o perioadă superbă la Craiova.

Pe urmă am ajuns la «Nottara», fostul teatru al armatei, de unde, acum 50 de ani, maestrul Beligan a luat patru actori, printre care şi eu. Şi ne-a chemat la Comedie, iar de 50 de ani sunt la Teatrul de Comedie. Am ieşit la pensie şi joc în continuare din când în când… Ei, şi uite-aşa, prin 1965, la Teatrul Naţiunilor, la Paris, sub conducerea maestrului Beligan, au ajuns trei piese ale acestui Teatru de Comedie, în care jucam şi eu: «Rinocerii», «Umbra» şi «Troilus şi Cresida», care a şi luat un mare premiu, datorită căruia ulterior am bătut toată Europa.”

Într-o seară minunată, de care astăzi puţini îşi mai amintesc, la Sala Sarah Bernhardt din Paris, se întâmpla una dintre micile minuni pe care teatrul le făcea pe vremea aceea. Trupa Teatrului de Comedie ridica în picioare toată crema lumii teatrale europene şi câştiga premiul Teatrului Naţiunilor cu spectacolul „Troilus şi Cresida”.

„Nu pot să pomenesc acum toată distribuţia, toţi erau senzaţionali. Rezoneurul piesei era jucat de bunul meu prieten, marele actor şi marele om Gheorghe Dinică. Şi la final după ce se desfăşura misiunea pe text shakespearian, el ieşea din scenă, era îmbrăcat în zdrenţe, în cipici şi spunea nişte fraze în care concluziona că lumea asta e urâtă. Când să iasă din scenă, la indicaţia unui mare regizor, David Esrig, călca într-un rahat… Urla fără replici şi cu unul dintre cipici se ştergea de rahat la public. Imaginează-ţi, Sarah Bernhardt, sală plină de specialişti, printre care Peter Brook… A avut aplauze totale, iar la închiderea spectacolului… aplauze o dată, de două ori, de trei ori şi, în spatele meu, un alt mare actor, Dem Rădulescu, la un moment dat, la a cincea sau a şasea cortină a zis încet, dar noi l-am auzit: «De-ar da şi ăştia o bere măcar…».”

Râde încântat de amintire şi apoi spune cu detaşare… „Dar n-aveam noi tâmpenii de-astea cu vedetismul. Acuma, care cum îl cauţi în ziare e vedetă… Cine-o fi, nu-l ştii, de ce-o fi vedetă?! Habar n-ai… Ai pieptul mai mare eşti vedetă. Noi nu foloseam termenul ăsta. N-aveam treaba asta cu vedetismul. Noi ne făceam treburile bine. Uite, ca să-ţi dai seama cum era treaba. Mie îmi plăcea să şi cânt. Şi cânt bine la acordeon. La Craiova, aveam o formaţie, cântam la baluri şi la ceaiuri, şi o dată Amzulică zice: «Bă, am o nuntă, la un învăţător, pe undeva, pe la Dăbuleni, ce zici, vii?». «Păi de ce să nu vin.» Aveam o formaţie de vreo patru-cinci oameni. Ajungând la satul respectiv, pe lângă Dăbuleni, a venit o căruţă după noi. Am urcat basul, am urcat toba, acordeonul, şi căruţa era dusă de un cal. El era cal, arăta a cal, avea ochi, urechi, coadă şi în rest oase. Aşa un cal slab n-am văzut în viaţa mea. Mergeam la pas. La un moment dat Amzulică zice: «Nene, nu poţi să mergi mai iute, că întârziem acolo?». «Vreţi mai iute?» şi-a tras pălăria pe cap, a luat hăţurile s-a înţepenit şi a strigat: «Miliţia!». şi a plecat calul ăla ca din puşcă. Amintiri… frumoase. Şi fără fiţe de vedetă.”

Vorbim despre divertisment. Ce-a fost şi ce-a rămas. Ce înseamnă pentru un mare actor divertismentul de televiziune, după ani întregi în care a delectat milioane de telespectatori… „Cred că e o ştiinţă. Uite cum stă treaba cu divertismentul ăsta. Un mare actor al lumii, Lino Ventura a fost întrebat: «Ce înţelegeţi prin film?». Sunt 60 de ani, ţin minte şi acum. Păi, zice: «Filmul în primul rând e scenariu, în al doilea rând, se complică, fiindcă e tot scenariu. Şi în al treilea rând e groaznic, pentru că e tot scenariu…». Păi dacă n-ai ce spune… Cam asta e şi cu divertismentul. Acum e vorba de text. Aşa, să-ţi arăţi fundul, e uşor şi oricum se vede… Eu aş fi vrut să mă fac muzician. Dar când am venit la facultate şi am văzut programa analitică a Conservatorului, mi-am dat seama că nu e de mine. Voiam să fac dirijat simfonic. Muzica e cea mai mare dintre arte. Teoria mondială e sunet. Primul lucru când te naşti e sunetul. Când începi să deschizi pleoapele e sculptura, pictura şi pe urmă vine nenea teatru… Teatrul e undeva cam pe locul patru. În orice caz după muzică, pictură sau sculptură…” Şi totuşi Dumitru Rucăreanu a ales teatrul, a ales un drum care a început cu o poveste de viaţă spusă în faţa unei comisii formate din mari actori.

”Nereuşind să dau examen la Conservator m-a luat un amic de mână şi mi-a zis că de ce nu dau la teatru. Zice: «Nu ştii o poezie?». Ba ştiu. Ştiam o poezie de Coşbuc… şi m-a întrebat cineva din comisie. «Spune ceva din viaţa dumitale.» Ce viaţă avusesem eu?! Că în liceu eram mai mult corigent, dar mă treceau pentru că eu conduceam orchestra liceului, tangouri, valsuri… şi mi-am adus aminte. Eu mai cântam cu acordeonul pe la Constanţa. Şi la un moment dat – întâmplare – a venit un bărbat superb la mine şi zice: «Bă, tu cânţi şi eu prind peşte, hai să vedem, poate ne iese ceva. Dormi la mine». Era Ilarion Ciobanu. Superb om şi actor! Când mi-au pus întrebarea: «Zi ceva din viaţa dumitale, ce dracu’ să zic?!». Şi le-am spus ce-mi zisese Ilarion Ciobanu: «Dacă ţi-e foame, pe sub pietre pe aici, sunt scoici. Le scoţi, le cureţi aşa puţin, dar nici nu trebuie să le cureţi, iei două cărămizi, o tablă şi le pui pe ea… şi de la foc se deschid. Şi treaba aia dinăuntru o mănânci». Eu asta o povesteam pe scenă, la examenul meu de intrare în facultate în faţa unor mari profesori. Timică s-a întors spre Bălţăţeanu, eu auzeam… «Bă», zice, «tu ai mâncat de-astea?» şi aşa am intrat cu 10 şi am ieşit cu 10.”

Îl rog să se întoarcă acum cu gândul în faţa comisiei de actorie şi după experienţa unei vieţi să încerce să spună o nouă poveste sau câteva vorbe, să dea din nou examen la actorie… Răspunsul duios-amar vine pe negândite: „Mi-a murit soţia acum trei ani, o mare doamnă, fostă ziaristă. Eu plecam… Nu la beţii, la chefuri. Cu Dinică. Şi veneam după două zile acasă. Nu mă bătea la cap atunci, dar după vreo două zile mă întreba: «Unde ai fost alaltăieri seară?». Şi tot ea răspundea: «Aha», zice, «ştiu, ai filmat…». «Da, mamă, am filmat cu Dinică, la Moldova…» şi ce să-ţi mai povestesc? Când o să mor vreau să fiu incinerat şi cenuşa mea o s-o arunc în mare. Prefer ca cenuşa mea să fie aruncată în mare decât să mă mănânce viermii… Dacă regret ceva? Da, regret că am fost neserios. Dar nu regret viaţa de actor. Mi-ar fi plăcut să fiu muzician, dar viaţa de actor nu o regret.” Şi când vine vorba de muzică şi de muzica actuală, Dumitru Rucăreanu o spune limpede: „Textele lipsesc în muzica de azi”.

Textele şi un anume fel de a te raporta la lume şi la muzică şi la teatru şi la tot ce există. „Nu mă de­ranjează, dar după mine e o inepţie… ţin minte o întâmplare cu bunicul meu. Aveam nişte pantaloni nu rupţi, dar mai tociţi. Şi zice: «Ce vrei să te faci tu?». Zic: «Moşule, mă duc la Bucureşti». Nu văzusem Bucureştiul. Zice: «Vezi, că pe-acolo e teatru». Şi apropo de ce se întâmplă acum: «Băi, când te-oi duce la teatru»… şi s-a uitat la panta­lonii mei, «să nu te duci cu nădragii rupţi în cur. Când te-oi duce la teatru îţi iei căciula a nouă…» Un punct de vedere… În rest? Mi-e dor… Mi-e dor de toţi colegii mei. Pentru că, lăsând la o parte că erau mari actori, erau oameni deschişi şi oameni adevăraţi.”

3765 vizualizari


2 Comentarii

  1. Ioan Belciu spune:

    Dumnezeu sa-l ierte !
    “Procedurile” credintei ortodoxe sunt cunoscute si aplicate de peste 2000 de ani .
    “Exceptia confirma regula .”
    “Cum iti asterni , asa dormi .”
    Daca esti crestinat si o accepti (crestinarea) este spre folosul tau sa afli si sa aplici regulile .
    Daca nu , nu .
    Dumnezeu sa ne ierte !

  2. Monica Nica spune:

    Dumnezeu sa-l odihneasca si sa-l ierte.Eram studenta la Craiova cand Rucareanu si colegii lui, Sanda Toma,Silvia
    Popovici,Victor Rebengiuc,Constantin Rautghi,Gheorghe
    Cozorici si Amza Pelea , au venit la Teatrul National,
    si ne-au incantat cu talentul lor.Dumitru Rucareanu a fost
    “indrumatorul” cultural al studentilor dn Banie si participa
    la activitatile noastre,la serbari, reuniuni etc.Formatia de care pomeneste in interviu era formata din colegii nostri,cativa instrumentisti talentati care cantau la reuniuni impreuna cu el.Era foarte iubit de noi toti.

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.