Enigma trece prin deșert

O carte într-o pagină

16 aprilie 2013

1:00

Scris de:

Richter„O lună imensă, de un roşu ca sângele, a răsărit dintre dune, aprinzând întreaga vale. Cu degeteleprinse de mânerul şeii, încerc să-mi ţin stomacul înfrâu, dar fără prea mare succes. Abia acum am înţeles pe deplin de ce cămilele sunt numite corăbiile deşertului.Mersul lor legănat te scutură mai rău decât tangajul unei bărci în furtună. De câteva ori m-am aplecatîntr-o parte, convins că voi împroşca nisipul cu conţinutul stomacului, atrăgând astfel dispreţul celor treibeduini care ne însoţesc, pe mine şi pe Abasi. Numai printr-o minune totul s-a terminat doar cu un icnet dureros. Conform călăuzei noastre – Fatih, tatăl lui Hammu –, mai avem vreo cinci ore de mers, dar eu simt căşi un minut e deja prea mult. Încordarea cu care stau înfipt în şa mi-a transformat fiecare muşchi într-o coardă dură, ce vibrează dureros la fiecare pas. Când, la ultimul popas, am coborât de pe cocoaşa blănoasă, nu am fost în stare să măţin pe picioare. Genunchii mi s-au tăiat imediat ce am atins solul şi, în hohotele de râs ale beduinilor, am căzut la pământ. Impresionat de chinurile prin care trec, Fatih mi-a fricţionat întregul corp şi a încercat săîmi explice cum ar trebui să stau pentru ca drumul să devină suportabil. Degeaba. Din nou călare, am simţit şaua alunecând într-o parte şi-n alta, şalele mi s-au contractat, genunchii au strâns animalul cu furie, iar mâinile mi-au înţepenit pe mânerul împodobit cu ciucuri. De ceva vreme vântul s-a înteţit. În ciuda şalului pe care Abasi mi l-a înfăşurat cu măiestrie astfel încât să-mi protejeze faţa, nisipul îmi şfichiuie obrazul, intrăpe sub ochelarii speciali pe care mi i-a dat arabul, mă orbeşte. Tatăl lui Hammu, care călăreşte în frunte, a îndemnat cămilele la galop. Balansul devine de necontrolat. Muşchii vibrează.

– Haboob! Haboob! strigă unul dintre beduini.

Nu înţeleg ce vrea, până când braţul îi ţâşneşte către un nor negru ce se prăvăleşte cu un muget asupra noastră.

– Furtună de nisip, urlă Abasi, aplecându-se înspre mine ca să-l pot auzi. Repede, spre stâncile de acolo! Prinde cămila mea de dârlogi şi o duce spre bolovanii firavi ce abia se mai zăresc la câţiva paşi în stânga noastră. Ne ascundem după peretele de piatră. Fatih aruncă o pânză peste mine, apoi, cuprin zându-mă cu braţul lui puternic, se chirceşte alături. Cu ochii închişi şi capul plecat între genunchii pe care-i strângla piept, încerc să respir prin pânza groasă. Praful îmi scrâşneşte între dinţi. Un întuneric de smoală a înghiţittotul în jur. Tot corpul mă doare, pieptul stă să explodeze. Abia mai pot să respir. Nisipul izbeşte în pânză precum bulgării de pământ în capacul coşciugului lui Mareau: Poc! Poc! Poc! Un val de transpiraţie rece îmi zguduie trupul amorţit. Nu mai pot sta aici nici măcar o clipa! Trebuie să ies, am nevoie de aer! Dau să mă ridic, dar beduinul mă trânteşte înapoi cu un urlet. Îl lovesc peste mânăşi sar în picioare. O pală de vânt mă aruncăîn ge nunchi. Gura mi-e plină denisip. Sub pleoapele um flate, ochii lăcrimează. Capul îmi vâjâie, întunericul de afară se scurge în interiorulmeu. Ultimul lucru pe care-l percep sunt două ghearecare mă trag înapoi în iad.“

(Fragment din romanul „Richter 8.9“ de Andrei Călăraș, în curs de apariție la Editura Nemira)

 

 

1180 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.