„Eram tot ce trebuia să fie un detectiv particular bine îmbrăcat“

O carte într-o pagină

15 februarie 2013

9:13

Scris de: and

Somnul de veciEra pe la unşpe dimineaţa, miez de octombrie, soarele nu strălucea şi în limpezimea de la poalele dealurilor se presimţea ploaia neagră, puternică şi lichidă. Purtam costumul de un albastru‑pudră, cu o cămaşă albastru‑închis, cravată şi o batistă etalată în buzunarul de la piept, pantofi laţi negri, şosete negre de lână, cu cadrane de ceas bleumarin imprimate pe ele. Eram spilcuit, curat, bărbierit şi treaz şi mă durea în cot cine observă. Eram tot ce trebuia să fie un detectiv particular bine îmbrăcat. Mergeam în vizită la patru milioane de dolari.

Holul principal al reşedinţei Sternwood se ridica spre tavan pe două niveluri. Deasupra uşilor de la intrare, suficient de largi ca să treacă prin ele un pâlc de elefanţi indieni, atârna un panel mare din sticlă colorată, înfăţişând un cavaler în armură neagră, care tocmai salva o domniţă legată fedeleş de un copac, total despuiată de haine, acoperită doar de nişte cosiţe convenabil de lungi. Cavalerul îşi împinsese vizorul coifului sus pe frunte, ca să fie sociabil, şi moşmondea la nodurile frânghiei cu care era legată domniţa, fără rezultat însă. Am rămas un timp acolo, gândindu‑mă că, dacă aş locui în casa aceea, mai devreme sau mai târziu ar trebui să mă cocoţ sus, în tablou, şi să‑i dau o mână de ajutor. Îmi făcea impresia că nu punea prea mult suflet.

La capătul celălalt al holului se vedea un glasvand, iar dincolo de el, o întindere amplă de iarbă verde ca smaraldul, ducând la un garaj alb, în faţa căruia un tânăr şofer zvelt şi oacheş, în pantaloni strâmţi negri, lucioşi, îndepărta praful de pe un Packard decapotabil maro. După garaj se găseau câţiva pomişori decorativi, tunşi la fel de grijuliu ca nişte pudeli. Şi mai departe, domul unei sere mari. Apoi iarăşi copaci şi, dincolo de toate, linia solidă, neregulată, odihnitoare la vedere, a dealurilor.

În partea estică a holului, o scară fără parapet, podită cu gresie, urca la o galerie cu grilaj de fier forjat şi la un alt vitraliu cu subiect romanţios. Scaune încăpătoare şi solide, cu perniţe rotunde de pluş roşu, erau plasate în nişele pereţilor circulari. Nu dădeau impresia că cineva ar fi şezut vreodată pe ele. În mijlocul peretelui vestic se găsea un şemineu mare şi gol, cu un paravan de alamă format din patru plăci prinse în cârlige, iar deasupra căminului o consolă de marmură, având la colţuri amoraşi. Deasupra consolei se înălţa un portret imens în ulei, iar deasupra acestuia erau două flamuri de cavalerie, găurite de gloanţe ori roase de molii, încrucişate într‑o vitrină de sticlă. Portretul era reprezentarea oficial‑rigidă a unui ofiţer cu toate podoabele regimentului, cam din timpul Războ­iului cu Mexicul. Ofiţerul se fălea cu o mustaţă neagră, lucioasă, imperială, ochi străpungători ca de cărbune incandescent şi aura ge­ne­rală a unui om cu care era preferabil să fii de acord. Mi‑am spus că s‑ar putea să fie bunicul generalului Sternwood. Imposibil să fie însuşi generalul, deşi auzisem că vârsta sa era prea avansată ca să aibă două fete aflate încă la periculoasa etate de douăzeci de ani.“

(Fragment din romanul Somnul de veci de Raymond Chandler, publicat la Editura Nemira)

 

 

 

696 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.