Fericire în Corsica

O carte într-o pagină

18 ianuarie 2013

1:00

Scris de:

Sapte povesti de dragoste„Acum cinci ani am făcut o călătorie în Corsica, insula cea sălbatică, pentru noi mai necunoscută și mai îndepărtată decât America, chiar dacă uneori se zărește de pe unele coaste din Franța, cum se întâmplă astăzi.

Închipuiți-vă o lume încă în neorânduială, un talmeș-balmeș de munți despărțiți de vâlcele cu firicele de apă repede curgătoare. Nicăieri niciun petic de câmpie, ci doar creste de granit imense și gigantice ridicături de pământ, deasupra cărora cresc lăstărișuri sau păduri de castani și pini înalți. Un pământ virgin, necultivat, pustiu, deși câteodată mai dădeai cu ochii de câte un sat ca o îngrămădire de stânci, în vârf de munte. Un loc fără civilizație, fără industrie, fără artă. Un loc unde nu există lemn lucrat ori piatră cioplită, un loc unde nu dai de nicio dovadă a acelui gust ancestral pentru lucrurile grațioase și frumoase, oricât de simple. Iată ce era cel mai uluitor la această minunată bucată de uscat tare: indiferența moștenită față de căutarea aceea a formelor seducătoare pe care o numim artă.

Italia, unde fiecare palat înțesat de capodopere este el însuși o capodoperă, unde marmura, lemnul, bronzul, fierul și toate metalele și pietrele stau mărturie pentru geniul omului, unde și cele mai mărunte obiecte vechi de prin case vechi dezvăluie această preocupare divină pentru grație, este pentru noi patrimoniul sacru pe care îl iubim pentru că ne arată, ne demonstrează strădania, măreția, puterea și triumful inteligenței creatoare.

Și, vizavi de Italia, Corsica cea sălbatică a rămas ca la începuturi. Omul trăiește acolo în leagănul lui primitiv, nepăsător față de ce e lipsit de însemnătate pentru viața de zi cu zi sau pentru neînțelegerile de familie. Omul de acolo are cusururile și calitățile ființei primitive: e violent, odios, sângeros, fără conștiință, dar, pe de altă parte, primitor, darnic, credincios, naiv, îi deschide ușa trecătorului, căruia-i dăruiește prietenia lui statornică la cel mai mic semn de simpatie.

Și astfel am hoinărit o lună prin această insulă mirifică, simțindu-mă la capătul lumii. Nu tu hanuri, nu tu crâșme, nu tu drumuri. Pe cărări croite pentru măgari ajungi la sătuce agățate de pantele munților, suspendate deasupra prăpastiilor șerpuitoare, din care noaptea auzi înălțându-se un vuiet necontenit, glasul greu, adânc, al apei. Ciocănești la ușile caselor, ceri adăpost pentru noapte și ceva de-ale gurii, ca să reziști până în ziua următoare. Te așezi la o masă umilă și te culci sub un acoperiș umil, iar de dimineață îi strângi mâna gazdei, după ce te conduce până la capătul satului.

Într-o seară, după ce am mers zece ore, am ajuns la o locuință mică, singuratică, din adâncul unei văi înguste, care puțin mai departe dădea la mare. Pline de tufișuri, fărâme de stâncă spartă și copaci uriași, cele două pante abrupte ale muntelui înconjurau ca două turnuri întunecate o vâlcea descurajant de tristă. De jur împrejurul casei, ceva viță-de-vie, o grădină micuță, iar ceva mai încolo, câțiva castani mari. Atât cât să ai din ce trăi, o avere pentru un ținut așa de sărac.

Femeia care m-a primit era bătrână, gravă și foarte cuviincioasă. Bărbatul, care stătea pe un scaun din stuf, s-a ridicat să-mi dea binețe, după care s-a așezat la loc fără să scoată un cuvânt.“

(Fragment din volumul Șapte poveşti de dragoste, în pregătire la Editura Nemira)

 

 

798 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.