Gheaţă şi miracol: Cascada Niagara

Scris de:

IMG_0050O CĂLĂTORIE PE SĂPTĂMÂNĂ

În weekend trebuie să faci ceva pentru tine. Fiecare dintre noi este ceea ce citește, ce vede, ce ascultă. În weekend, Epoca.ro te invită să (te) descoperi…

De sus, din avion, Canada pare o reţea de pătrate şi pătrăţele, în nuanţe de maro şi foarte mult alb. E martie, dar e clar, zăpada n-a plecat de aici. Nu-i nimic, puţină zăpadă n-o să-mi strice plăcerea, îmi spun, făcându-mi curaj. Niagara e mai presus de anotimpuri, nu se poate să nu impresioneze şi iarna. Doar nu degeaba e socotită una din marile cascade ale lumii. Astfel îmbărbătată, pornesc a doua zi spre ea. De la Toronto iau un autobuz low-cost, ai cărui pasageri se împart în două mari categorii: locuitorii din zonă, care coboară, aveam să descopăr, într-un orăşel apropiat, şi turiştii ca mine (mult mai puţini la număr), care merg la Niagara Falls. Aşa se numeşte aşezarea din partea canadiană a cascadei. Fiindcă există, se ştie, şi o parte americană, iar orăşelul de acolo poartă numele de, cum altfel, tot Niagara Falls.

IMG_0102Cobor din autobuz şi remarc, nu pentru ultima dată în această călătorie, excelenta infrastructură canadiană şi politeţea oamenilor. Şoferul ajută pasagerii să coboare, întreabă un cuplu cu două rucsacuri grele dacă are nevoie de ajutor, iar în mica autogară există un birou de informaţii de  unde afli tot ce-ţi doreşti. La sfatul celor de acolo, hotărăsc să merg pe jos până la cascadă. Nu sunt decât vreo trei-patru kilometri şi, îmi spune doamna angajată, „aşa o să descoperiţi cascada treptat”. Perfect, deja sună promiţător, pornesc plină de speranţă. Şi nu mă las descurajată nici de clădirile cam urâte din jur, de motelul tipic pe lângă care trec sau de lipsa oricărei frunzuliţe.

De altfel, după scurt timp, ajung pe malul râului. De aici şi până la cascadă, e drum întins. Care râu? Fireşte, Niagara. Cel care face legătura între lacurile Erie şi Ontario, creând, datorită diferenţei de nivel şi unei insule numite Insula Ţapului (Goat’s Island) cele trei cascade ce alcătuiesc ansamblul Niagara. Două dintre ele (American Falls şi Bridal Veil Falls) se află pe teritoriul american, iar a treia, Horseshoe Falls, pe teritoriu canadian.

IMG_0033Dar să nu ne grăbim, o să le descopăr pe toate treptat. Şi merg mai departe, pe lângă râul de un turcoaz aproape ireal. Pe partea cealaltă a drumului,  o înşiruire de vile, mai mult sau mai puţin luxoase, majoritatea oferind cazare pentru turişti. Şi, chiar şi acum, în martie, destule sunt ocupate, fiindcă zona Niagara este una din cele mai căutate destinaţii printre proaspeţii miri din SUA şi Canada. Pentru a-şi petrece luna de miere şi chiar pentru a se căsători. Şi, ocupată cu consideraţiile matrimoniale, ajung, pe nesimţite, la Rainbow Bridge, podul de oţel care face legătura între cele două oraşe Niagara Falls, din Ontario, Canada şi din Statele Unite. A fost construit aproape de locul fostului Honeymoon Bridge, care s-a prăbuşit în 1937. Iar dincolo de el începe cascada. Mai întâi, American Falls. Spectaculoasă, îmi zic, dar parcă… nu prea îţi taie răsuflarea. Sigur, în jur, totul e maroniu-cenuşiu, cu prea puţine petice de verde, iar asta nu ajută deloc impresia de ansamblu. Mai mult, o parte semnificativă a cascadei e îngheţată. Nu-i nimic, are un farmec aparte aşa, mă încurajez. Însă, pe măsură ce înaintez, priveliştea e tot mai dezolantă. Zgârie-nori, sigle luminoase uriaşe anunţând diverse cazinouri, hoteluri ce par desprinse din reclamele all-inclusive, şi chiar şi un castel al lui Dracula, cu creneluri, sânge şi tot ansamblul de rigoare. Nu prea merită să traversezi oceanul pentru asta, îmi spun demoralizată. Şi parcă nu sunt singura, fiindcă pe malul râului circulă doar câţiva oameni rătăciţi. Unde e mulţimea de turişti pe care mă aşteptam s-o văd? Unde e cascada mea uluitoare? Şi în clipa aceea o văd.

IMG_0066Şi sunt asaltată, cu toate simţurile. Apa, ca un abur, ajunge până la noi, udându-ne uşor. Şi cade asurzitor, ca şi cum vreo trei avioane ar decola simultan. Are 51 de metri înălţime, se întinde, în formă de potcoavă (de unde şi numele) pe vreo 700 şi este, cu adevărat, ameţitoare. Mai mult, în faţa ei uiţi totul. Peisajul tern din jur, kitsch-ul, comercializarea absolută. Dar şi blazarea aproape viscerală a omul de secol XXI, care a văzut tot şi le ştie pe toate. Şi simţi cum, odată cu vălul de apă, te inundă şi entuziasmul băştinaşilor continentului american, cei care au văzut primii Niagara. Printre ţipetele păsărilor, printre spuma alb-turcoaz şi privirile pierdute în admiraţie, redevii copil. Uluit şi recunoscător, în faţa miracolului naturii.

Sigur, îmi spun, cascada e pe jumătate îngheţată, debitul apei e, citesc pe un pliant, doar jumătate din cât e vara, în jur nu se vede pic de vegetaţie, iar din cauza bucăţilor de gheaţă nu pot face nici uluitoarea plimbare cu vaporaşul care te duce până la baza ei. Dar chiar înainte să alunec spre frustrare, imaginându-mi cum trebuie să arate totul vara, arunc din nou o privire către miracolul de apă şi văzduh. Şi, pe neaşteptate, deasupra întregului râu, ca semn definitiv al triumfului naturii, se întinde, senin şi măreţ, curcubeul.

Fotografii de Cristina Crăciun

 

3402 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.