Hobbiții și Turnul Întunecat

O carte într-o pagină

31 martie 2013

1:00

Scris de:

Pistolarul„Hobbiții erau mari când eu aveam nouăsprezece ani (număr cu o anumită importanță în poveștile care urmează).

În timpul Marelui Festival de Muzică de la Woodstock, prin noroaiele de la ferma lui Max Yasgur trebăluiau probabil vreo șase Merry și Pippin, de două ori mai mulți Frodo și nenumărați Gandalfi hippy. Stăpânul inelelor al lui J.R.R. Tolkien avea o popularitate răsunătoare în zilele acelea și, deși n-am ajuns nici o clipă la Woodstock (regrete, regrete), presupun că eram și eu măcar pe jumătate hippy. Suficient, în orice caz, încât să fi citit cărțile și să mă fi îndrăgostit de ele. Cărțile din seria Turnul Întunecat, asemenea celor mai multe povești fantasy de mare întindere scrise de bărbați și femei din generația mea (The Chronicles of Thomas Covenant, de Stephen Donaldson, și The Sword of Shannara, de Terry Brooks, sunt doar două dintre multe astfel de exemple), s-au născut sub auspiciile operei lui Tolkien.

Dar, cu toate că am citit cărțile în 1966 și 1967, m-am abținut de la scris. M-a impresionat (și încă într-un mod de-o sinceritate cât se poate de duioasă) amploarea ima­ginației lui Tolkien – ambiția poveștii lui –, însă eu voiam să scriu genul meu propriu de poveste și, dacă m-aș fi pus atunci pe treabă, aș fi scris-o pe a lui. Asta, cum îi plăcea  răposatului Dick Nixon cel Viclean să spună, ar fi fost o greșeală. Grație domnului Tolkien, secolul douăzeci era populat deja de toți elfii și vrăjitorii pe care putea să-i încapă.

În 1967, nu aveam nici o idee despre ce gen de poveste ar putea fi, dar asta nu conta; eram convins că voi ști s-o recunosc atunci când avea să-mi taie calea. Aveam nouăsprezece ani și eram arogant. Categoric suficient de arogant să simt că mai pot aștepta puțin să-mi vină muza și să-mi scriu capodopera (căci eram convins că asta va fi). La nouăsprezece ani mi se părea că e dreptul meu să fiu arogant; la vârsta aceea, cel mai adesea, tim­pul încă nu apucă să-și pună pecetea asupra ta. Mai apoi îți rărește părul și-ți taie avântul, după spusele unui cântec country în vogă, dar adevărul e că te văduvește și de altceva. Nu știam asta în 1966 și 1967, iar dacă aș fi știut, nu mi-ar fi păsat. Îmi puteam imagina – cât de cât – cum e să ai patruzeci de ani, dar cincizeci? Nu. Șaizeci? Niciodată! Șaizeci de ani, ca vârstă, ieșea din discuție. Iar la nouăsprezece ani exact așa trebuie să fii. Nouăsprezece ani e vârsta la care spui: Păzea, oameni buni, că eu trag în piept TNT și dau pe gât dinamită, așa că, dacă țineți la viață, ștergeți-o din calea mea – vine Stevie.

Nouăsprezece ani reprezintă vârsta egoismului, când grijile personale sunt limitate ca număr. Aveam bătaie lungă, și de asta îmi păsa. Aveam ambiție cu carul, și de asta îmi păsa. Aveam o mașină de scris pe care o căram după mine de la o mizerie de apartament la altul, mereu cu un pachet de țigări în buzunar și cu zâmbetul pe buze. Compromisurile vârstei mijlocii erau departe, povara bătrâneții – dincolo de orizont. Aidoma protagonistului din cântecul acela al lui Bob Seger care e folosit acum la vânzarea de camioane, simțeam că am o putere fără margini și un optimism așijderea; buzunarele îmi erau goale, dar capul îmi era plin de lucruri pe care voiam să le spun și inima îmi era plină de povești pe care voiam să le istorisesc. Sună dulceag acum; mi se părea minunat atunci. Mi se părea extrem de mișto. Mai mult decât orice voiam să trec de barierele mentale ale cititorilor mei, voiam să le fac praf și să le schimb pentru vecie folosindu-mă doar de poveste. Și simțeam că pot face lucrul acesta. Simțeam că mă născusem pentru a-l face.“

(Fragment din introducerea la volumul „Pistolarul“ de Stephen King, publicat de Editura Nemira)

 

 

900 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.