Hortensia, povestea unei femei într-o lume a bărbaţilor

A fost odată

5 martie 2013

9:19

Scris de: and

În ziua de 5 martie 1955, a încetat din viaţă scriitoarea Hortensia Papadat-Bengescu, cea mai importantă prozatoare din literatura interbelică românească. Biografia ei literară se subordonează biografiei unei femei care a reuşit să se impună într-o perioadă în care supremaţia bărbaţilor scriitori, în România, era evidentă. „Autobiografia mea literară cu cea personală se confundă inextricabil”, mărturisea scriitoarea. S-a născut în anul 1876, la Iveşti, judeţul Galaţi, fiică a căpitanului, la momentul naşterii ei, Dimitrie Bengescu şi a unei profesoare, Zoe, născută Ştefănescu. Unchiul său din partea tatălui a fost dramaturgul şi generalul G. Bengescu-Dabija. A studiat la Institutul de domnişoare („pensionul”), „Bolintineanu”, din Bucureşti.

Despre copilărie, scriitoarea îşi aminteşte, printre altele, că era purtată în braţe, până la drum, de ordonanţa părintelui său (tatăl fusese numit comandant de garnizoană în Ostrov), din pricina noroiului ce acoperea totul. O altă amintire  este cea legată de mama Tudora, „o bulgăroaică văduvă, de treabă, care gospodărea peste păsări multe, un porc, şi peste scoarţele şi rogojinile din bordeiul mare şi curat . Duminicile, mama Tudora cocea în cuptorul mare de cărămidă cele mai bune plăcinte creţe din făină oacheşă, muiate în smântână proaspătă”. De la o vărstă fragedă părinţii i-au făcut cunoştinţă cu muzica şi literatura. Despre prima dintre ele avea să consemneze însă în jurnal: „Pentru muzică am avut ceea ce se cheamă un talent neizbutit, am descifrat-o cu uşurinţă mare în dauna studiului lent; am înţeles lacuna şi am renunţat treptat”. A învăţat să citească, mică fiind, ajutată de o mătuşă din partea tatălui, Iulia, directoare la şcoala din Ostrov şi care îi furniza, spre lectură, cărţi din biblioteca şcolii. Şi-a dorit să studieze la Paris, dar mentalităţile vremurilor de atunci şi planurile părinţilor pentru fiica lor, au făcut-o să renunţe la acest vis. La 20 de ani se căsătoreşte cu magistratul Nicolae Papadat, un bărbat mult mai în vărstă şi care nu i-a înţeles niciodată pasiunea pentru scris.

Debutul prozatoarei are loc  târziu, în jurul vârstei de 40 de ani şi asta atât pentru că s-a aflat mai tot timpul pe drumuri, însoţindu-şi bărbatul din oraş în oraş,  cât şi pentru faptul că educaţia celor 4 copii, Nen, Zoe, Marcela şi Elena i-a ocupat mai tot timpul. În 1912 publică articole şi versuri în limba franceză pentru ca apoi, un an mai târziu, să-şi înceapă colaborarea cu revista „Viaţa românească”. Despre această colaborare se zice că a fost una ce a ţinut de şansă, întrucât  versurile trimise pe adresa redacţiei au fost scoase din coşul de hârtii de către Topârceanu şi publicate din lipsă de materiale. Publică proză, adunată în volume ca „Ape adânci”, „Sfinxul” sau „Romanţă provincială”,  proză ce dezvăluie cititorului o scriitoare, nu un scriitor, capabilă să influenţeze viaţa literară a epocii, să-şi impună modelele eroinelor sale. Este susţinută în permanenţă de  Garabet Ibrăileanu şi Eugen Lovinescu, doi critici importanţi. Prozele sale sunt apreciate de scriitori ca  Lovinescu, Vianu sau Iorga, dar şi stârnesc atacuri generate de preconcepţiile societăţii de atunci. Romancierul Tudor Teodorescu-Branişte spunea despre scriitoare că: „…înşiră slove pe hârtie cu aceeaşi neglijenţă plină de farmec gospădăresc,  dacă vreţi, cu care se mestecă o delicioasă peltea de gutui, într-o elegantă tigaie recent spoită”. Romanciera Hortensia Papadat-Bengescu îşi face apariţia odată cu romanul „Balaurul”, scris în urma experienţei trăite în timpul Primului Război Mondial ca soră de caritate în  Focşani.

Cu „Fecioarele despletite” ce va alcătui, alături de alte romane, fresca „Ciclul Hallipilor” (Hallipa este numele familiei din care făceau parte personajele principale ale cărţii), Hortensia Papadat-Bengescu îşi definitivează profilul literar marcat de introspecţie,  citadinism, o uimitoare mobilitate a perspectivelor narative şi o impresionantă densitate a realismului psihologic.  Hortensia Papadat-Bengescu a scris şi piese de teatru ca „Povârnişul” sau „Bătrânul”. În 1946 primeşte Premiul Naţional pentru proză. Interzisă de regimul comunist, reabilitată, începând cu 1965, grav bolnavă şi ignorată de colegi şi  critica literară moare la vârsta de 79 de ani, la Bucureşti, nu înainte de a scrie nuvela autobiografică „Spovedanie”, rămasă în manuscris. Casa în care a locuit Hortensia Papadat -Bengescu a fost demolată, ulterior, construindu-se pe locul ei,  magazinul „Cocor”.

1165 vizualizari


Un comentariu

  1. Petre Anghel spune:

    A murit într-o mizerie crunta.

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.