În Homogenia

O carte într-o pagină

23 aprilie 2013

1:00

Scris de:

Cuadratura cercului„În oraşul acela, alcătuit din cartiere absolut identice, pe străzi identice se înşiruiau case identice, în ale căror încăperi identice se aflau oameni identici. Ceea ce era (şi nu era) ca şi cum oraşul ar fi fost alcătuit dintr-un singur cartier, cu o singură stradă, ocupată de o singură casă, în a cărei singură încăpere s-ar fi aflat un singur om. (Ar trebui chiar să ne întrebăm dacă nu cumva această din urmă imagine reprezintă singura variantă reală posibilă a tipului descris mai sus.)

Totuşi, oraşul exista, întocmai aşa cum este el definit în prima frază. Toată dificultatea fusese de a concepe proiectul unei urbe cu cartiere, străzi şi case absolut identice, ca şi de a proiecta case cu încăperi perfect asemănătoare. Odată aceste două praguri depăşite, construcţia oraşului s-a realizat  cu o extraordinară rapiditate şi precizie, având în vedere faptul că mii de case erau executate după unul şi acelaşi tipar – ceea ce constituie, fără îndoială, idealul de totdeauna al constructorilor. În ultimă instanţă, înălţarea oraşului s-a rezumat la două operaţii fundamentale: producerea în milioane de exemplare a unicului element prefabricat şi montarea caselor pe amplasamentele stabilite prin proiectul de sistematizare – ceea ce consta în simpla asamblare a câtorva sute de asemenea prefabricate.

Iniţial, locuitorii Homogeniei, ca mai toţi oamenii, erau departe de a se asemăna în vreun fel între ei. Dar viaţa într-un oraş cu o structură atât de omogenă exercită asupra lor de la bun început, într-un mod cu totul insesizabil, o acţiune ciudată. Mai întâi, după ce se convinseseră că le-ar fi fost imposibil să-şi identifice locuinţele, renunţară la ideea însăşi de a avea un anumit domiciliu şi făcură apel la soluţia cea mai comodă, aceea de a ocupa, de fiecare dată, încăperea liberă cea mai apropiată. De altfel, oamenii nici măcar nu mai percepeau repetata schimbare de reşedinţă, deoarece oraşul fiind omogen, spre orice casă s-ar fi îndreptat, aveau de parcurs acelaşi drum. Apoi, pentru că ar fi fost destul de obositor să-şi poarte cu ei garderoba, dintr-un loc într-altul, în peregrinările lor, se generaliză rapid portul unei uniforme extrem de simple şi practice – un fel de pelerină largă, distribuită gratuit, aceeaşi pentru bărbaţi şi femei – care, fiind confecţionată dintr-un material ieftin, era aruncată de îndată ce se murdărea.

Pasul cel mai greu a fost să se renunţe la tradiţia, adânc înrădăcinată, a familiei. Vreme îndelungată, familiile fură nevoite să umble mereu împreună, pentru că, odată despărţite, ar fi fost imposibil să se regăsească. Pe lângă faptul că era incomod, acest gen de perpetuă migraţie făcea imposibilă desfăşurarea normală a producţiei, a învăţământului, a celorlalte activităţi sociale, organizate pe cu totul alte baze decât grupul familial. Sub presiunea evenimentelor, fu decretată dizolvarea familiei şi obligativitatea fiecărui individ matur de a educa şi hrăni copiii găsiţi în încăperea în care se retrăgea pentru odihnă sau întâlniţi pe stradă.

Urmarea se dovedi dramatică: nu era zi în care să nu fie descoperite câteva zeci de cadavre, ale unor inocenţi răpuşi de foame. Dar familiie se destrămaseră, şi ar fi fost imposibil, acum, să fie reconstituite; evoluţia lucrurilor se precipită, iar singura consecinţă a stingerii tot mai masive din viaţă a pruncilor fu deprinderea, dobândită treptat, de a nu mai face copii. Nu peste mult, procrearea începu să fie socotită o gravă imoralitate, iar aducerea unui urmaş pe lume – pedepsită prin lege.“

(Fragment din volumul Cuadratura cercului de Gheorghe Săsărman, în curs de apariție într-o nouă ediție la Editura Nemira)

 

 

 

1326 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.