Începe „Un blestem cu domiciliu stabil“

O carte într-o pagină

15 martie 2013

1:00

Scris de:

Un blestem cu domiciliul stabil„Dumitru Mihuț era un fel de bărbat pe care, doar privindu‑l, îți spuneai că nu i se poate întâmpla nimic interesant în viață. Trecea neobservat, dincolo de poarta școlii colegii nu‑l recunoșteau – de fapt nu‑l vedeau – iar cunoștințele se simțeau incapabile să‑i reconstituie în absență trăsăturile. Era mic, șters, încărunțise cu două­zeci de ani în urmă, iar procesul – soarta celor mai mulți blonzi – se oprise brusc, transformându‑i capul într‑un ghem de lână nisipie. În realitate, nisipul părea să‑i caracterizeze întreaga făptură: pielea zgrunțuroasă, șofranie, în ciuda unui ficat excelent, ochii – chihlimbar cețos, dinții galbeni figurând în fișa dentistului care‑i făcuse proteza – nuanță 27. Vestimentația și‑o alegea în aceleași tonuri, nimeni nu‑și amintea să‑l fi văzut altfel decât în paletă abia diferențiată de maro, bej, coniac diluat.

Existența îi fusese la fel de ternă. Împlinise șaizeci și șase de ani, vreme de patruzeci predase științele naturale la un liceu bucureștean, era văduv de peste două decenii și fusese îndrăgostit o singură dată. Aceasta se petrecuse însă atât de demult, încât abia își mai amintea chipul fetei. ~i era colegă de cancelarie, amândoi profesori stagiari la Titu, și idila durase cam vreun an. ~l părăsise fără explicații, căci „nu suport culoarea maro, nici măcar la cafeaua cu lapte“ nu putea constitui un motiv serios. O despărțire fără convulsii chiar dacă, pentru o vreme, lui Mihuț i se întâmpla ca ascultând romanțe sau cântece de inimă albastră (mai ales în nopțile din luna mai) să i se umezească ochii.

Nu avea familie. Tatăl, medic militar, murise în primele luni de război pe Frontul de Răsărit, maică‑sa ceva mai târziu, din pricina unei infecții. Singura rudă relativ apropiată era un nepot de văr, Dan, tânăr, chipeș și cam blazat.

Î ziua în care încasase prima pensie – toamna lui 1990 – se încuiase în casă, făcându‑și ordine în sertare și idei. Nu se aștepta la surprize („m‑au ocolit ele în tine­rețe, nu m‑or căuta taman acum“) și și‑ar fi putut desena cu exactitate harta existenței pentru următorii zece, două­zeci de ani, sau cât l‑o îngădui Cerul în meleag. Își alcătuise chiar un soi de agendă de lucru. Se știa cam boem, delăsător, nu‑i plăceau disciplina și programul pedant și dacă, până acum, școala îl strunise, obligându‑l să respecte un anumit orar, îi era teamă ca, rămas de capul lui, să nu ajungă un bătrân decrepit, așa cum întâlnești îndeobște prin parcuri sau prin bodegi de periferie: expresii nesigure, haine ponosite cu canturi slinoase, gulere prea lungi în jurul gâtului slăbit, privire absentă, țigări ieftine, mototolite. Își fixă deci zile de scuturătură, o vizită lunară la Nufărul și alta la frizer, control semestrial la dentist și analize medicale minuțioase, plimbări zilnice de cel puțin o oră, indiferent de starea vremii. La fel de chibzuit își drămui bugetul. De două lucruri însă îi era cel mai teamă: să nu facă datorii și, adevărat coșmar, să nu fie obligat să dea meditații. ~și compătimise din suflet colegii ne­voiți s‑o facă și socotea un mare noroc faptul că la materia lui nu se prea înghesuiau amatori de lecții particulare.

Trecuseră trei ani de atunci și, se felicita, cu mici abateri, nesemnifi­cative, respectase programul. Totul se des­fășura după tipic. Se simțea bine, își umplea zilele cu o grămadă de fleacuri plăcute, nimic important și deci grav n‑avea să i se întâmple și asta îi dădea o stare de călduță mulțumire. În sinea lui, se simțea foarte vertical, se credea capabil să‑și stăpânească și să‑și determine destinul.

„Cum dracu’ nu se plictisește să facă mereu același lu­cru? se mira Dan. Și așa o s‑o țină idem până la capătul zilelor. N‑o să i se întâmple nimic, nici măcar o răceală, la loterie nu joacă…“

În curând însă, tot Dan avea să comenteze perplex:

„Domnule, în viață e ca și la cursele de cai, nu există fixuri. Eu, unul, nu mai dau pronosticuri. Uite așa, e de ajuns să pocnească Lady Fortuna din degete și te tre­zești din uliță amărășteană, defilând în Rolls‑Royce, pe Fifth Avenue.“

Pe 14 aprilie 1993, într‑o miercuri, profesorul Mihuț se trezi ca de obicei, la opt dimineața. ~și luă micul dejun fără chef, închipuindu‑și că are toate motivele să fie prost dispus. ~ntâi, că nu‑i plăcea ceaiul pe care și‑l impusese, renunțând la cafeaua neagră însoțită de două‑trei țigări, pe urmă, afară era urât – vânt, frig, cer înnorat –, iar în loc să stea fericit acasă, cu o carte bună, era silit să iasă pentru a‑și plăti cotizația la CAR. Detesta operațiunea în sine; îi repugna, în general, contactul cu birocrația și angaja avocat pentru rezolvarea celor mai neînsemnate probleme administrative. Dar, peste toate, chestiunea i se părea morbidă, carnetul păstrat în birou, împreună cu „hârtiile de cimitir“, emanând un iz sepulcral. „Oribil! Să te preocupe din viață ajutorul de înmormântare!…“

Se întoarse acasă după vreo trei ceasuri, nebănuind că era ultima oară când achita cotizația. Spre prânz, poștașul îi aduse o scrisoare recomandată care avea să‑i schimbe întregul itinerar de viață și chiar, spre propria lui surprindere, felul de a fi, mentalitatea, unele date esențiale ținând de natura intimă a persoanei sale și pe care le crezuse imuabile.“

(Fragment din romanul „Un blestem cu domiciliu stabil“ de Rodica Ojog-Brașoveanu, în curs de apariție la Editura Nemira)

882 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.