Începutul unei enigme la mansardă

O carte într-o pagină

21 martie 2013

1:00

Scris de:

Enigma la mansarda„Când telefonul începu să sune, maiorul Cristescu își privi instinctiv ceasul. Aproape de miezul nopții. Contemplă câteva secunde aparatul care perseverent, la răs­timpuri regulate, îl reclama în triluri stridente și oftând ridică receptorul.

În vocea nesigură cu timbru stins, desluși panica. Era vocea unui om bătrân speriat de moarte.

– Vă vorbește… sunt Lupașcu… profesorul Grigore Lu­pașcu. Am nevoie de cineva… acuma! Imediat!… Veniți…

– Adresa și numărul dumneavoastră de telefon, ceru Cristescu punând mâna pe creion.

– Strada Minea… vreau să spun General Minea 20. O grădină mare… așa… da, telefon 13.89.2… grăbiți‑vă… o să mă ucidă! Grăbiți‑vă pentru Dumnezeu!

Apoi legătura fu întreruptă.

Dintr‑o veche obișnuință, maiorul formă imediat nu­mărul profesorului. Telefonul sună lung, în gol.

Chemă centrala. Răspunsul telefonistei de serviciu îi trezi bănuieli.

– Ați fost chemat la ora 23.55 de la numărul 13.89.2… Doriți și numele abonatului?

– Nu, domnișoară, mulțumesc. E suficient.

Ieși în stradă. Noaptea fierbinte de iulie stăruia abur dens peste orașul toropit. Un grup de cheflii cântau pe mai multe voci, fiecare ținând seama, de considerente artistice distincte, „Când se duce luna la culcare…“

Melodia se dibuia vag printre hohote de râs și interpelări. Cerul înalt părea bătut în cuie de argint.

Maiorul Cristescu urcă în mașină. Erau ora 24 și 6 minute.

 

Opriră fără zgomot undeva, în strada General Minea.

– Mă aștepți doar jumătate de oră, ordonă Cristescu șoferului, coborând. După aceea poți să pleci.

Parcurse repede cei câțiva zeci de metri care îl des­părțeau de imobilul cu numărul 20. Haina ușoară de buret era încinsă de parcă ar fi strâns tot soarele de peste zi. Privi frunzele unui salcâm, solzi pietrificați în noaptea toridă, fără adiere.

„Afurisită noapte!“

Îi trecu prin minte ca o secvență de film imaginea unei băi splendide din faianță verde cu apă limpede, în care s‑ar fi aruncat așa, îmbrăcat, apoi mai concret, săl­tând pe valuri cu festoane înspumate, o minge uriașă, roșie, umbrele bălțate, vesele, o oranjadă cu cuburi de gheață. Mamaia! Simți că îi e sete.

Portița din fier forjat se tângui ușor. Casa lui Grigore Lupașcu, construcție veche, renovată pe alocurea, se înghesuia în spatele unei grădini pe care din stradă n‑ar fi bănuit‑o atât de mare. ~n întunericul cuminte al cartierului, locuința profesorului, puternic luminată la parter și etaj, părea o oază incandescentă.

Îi deschise – ușa era încuiată pe dinăuntru cu zăvo­rul – un bărbat încă tânăr, îmbrăcat într‑un bluzon portocaliu. Câteva șuvițe de păr se lipeau cleios de fruntea asudată. Ceva, n‑ar fi putut spune ce, poate umerii căzuți ori poate expresia figurii, sugera o impresie de dezordine în ținută, falsă, căci altminteri era îmbrăcat cu multă în­grijire, aproape pedant. Îl privi pe Cristescu nedumerit, dar nu fără un oarecare licăr de amuzament.

– Am fost chemat de profesorul Grigore Lupașcu.

– A, da… evident, poftiți. Sunteți așteptat, domnule doctor, și‑i făcu loc să intre cu exces de reverență în care maiorul simți din nou o nuanță de ironie.

Din vestibul, pătrunseră într‑un hol spațios. Patru sau cinci uși erau orientate simetric de‑a lungul pereților, lă­sând loc câtorva mobile. ~ntr‑una din încăperi, mai multe persoane în jurul unei mese pe care se vedeau resturi de mâncare și băutură vorbeau și râdeau zgomotos. O melo­die lascivă conducea pașii singurei perechi care dansa.

– S‑a întors Vasile? se interesă cineva.

– Gina, vorbi bărbatul care‑i deschisese, a venit medicul.

O femeie de vreo treizeci și cinci de ani se desprinse din brațele partenerului.

– Bună seara, domnule doctor. Soțul meu v‑a chemat. Cred că nu se simte bine. Și‑i zâmbi.

Era provocator de frumoasă, genul de femeie după care nouă bărbați din zece întorc capul pe stradă. Avea acea frumusețe strălucitoare, iradiind și chemând, perfec­țiunii formelor adăugându‑i‑se o tușă de sex‑appeal în doză infinitezimală, atât cât să nu frizeze vulgarul. Rochia albastră de mătase, cu un dragon de aur brodat pe piept, scotea în evidența blondul buclelor căzute pe umeri. Se mișca și vorbea cu detașare, dar în același timp cu o grație riguros controlată, caracteristică celor obiș­nuiți să fie priviți, admirați, comentați.

– Matei, condu‑l, te rog, pe dumnealui.

Ascunsă într‑o nișă, o scară îngustă ducea la etaj. Urcară treptele. Ajunși în fața unei uși, bărbatul îmbrăcat în por­tocaliu se opri.

– Aici e biroul tatei. Nu vă însoțesc mai departe. E un om dificil; nu‑i plac imixtiunile, indiferent de natura lor.

Și, zâmbind iar, începu să coboare alene fluierând binedispus. “

 

(Fragment din romanul „Enigmă la mansardă“, publicat de Editura Nemira)

 

 

715 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.