Întâlnire nocturnă

O carte într-o pagină

27 martie 2013

9:58

Scris de:

Sapte povesti de dragoste „-Mai bine aprind lampa mare şi încălzesc nişte apă înainte să mă ocup de aia, a zis Miss Osyth încet, sfios, dar în acelaşi timp convingător, uitându-se la vizitatorul pe care-l privise în salon, unde ardea doar o lumânare.

În caz că nu-i era chiar ruşine de salonaşul ei, îşi făcea griji că el simte dispreţ faţă de încăperea cu bizarele ei piese de mobilier victorian – tablouri pictate manual, scaune haioase, un covor strident, care se destrăma, broderiile şi acuarelele mamei, fotografii şi gravuri ireale. Ştia prea bine că şi o pisică ar râde de un astfel de loc. Ştia că e un refugiu patatic în învălmăşeala inevitabilă a secolului XX. Dar nu voia, nu putea să-l schimbe. Îl ocrotea stingheră.

O stânjenea şi felul în care era îmbrăcată, sumar şi incomplet, în timp ce tânărul purta haine elegante, deşi puţin şifonate. În dreptul nasturelui de jos al hainei i se vedea talia demnă de admiraţie. Miss Osyth s-a simţit dintr-odată mai feciorelnică decât oricând. Era îmbujorată şi încântată de propria neprihănire. Era neliniştită şi în defensivă. Îi venea şi să îndrăznească, şi să fugă, şi să ispitească şi să stârnească repulsie, şi să-i pese, şi să nu-i pese. Destinul o aducea pe ea, care nu era deloc obişnuită un prezenţa bărbaţilor, aproape de un bărbat, în cele mai ciudate împrejurări. Oricum, aşa cum se încurajase şi înainte, iat-o la ananghie! Iar mâna bandajată grosolan a fost de ajuns să retrezească în ea afectarea sensibilă a fecioriei. Bandajul se înroşise tare. Voia să se uite la faţa tânărului, dar s-a uitat la bandaj. Băgase de seamă doar că e blond şi nespus de chipeş, un chip fără seamăn, precum chipul Arhangelului Gavriil. Nu se simţea numai feciorelnică, ci şi nespus, absurd de tânără.

-Luaţi loc! Luaţi loc! i-a zis fâstâcită şi a stins din greşeală lumânarea, care mai întâi a mirosit urât, pentru că fitilul era prea mic, după care a început să facă fum pentru fitilul era prea mare.

-Doamne, Doamne!… Să încălzesc nişte apă.

Chiar şi când a rămas singură în bucătărie, unde a aprins lampa cu spirt la care îşi pregătea ceaiul de dimineaţă, era tulburată.

Ce neghioabă caraghioasă sunt! şi-a spus. Tânărul s-a dus după ea.

-Nu vreau să vă fac mizerie în salon, i-a zis.

Şi-a scos singur bandajul şi a întins mâna sub sub robinetul de la chiuvetă. Fără să ştie, făcea risipă din preţioasa ei apă de ploaie, care curgea din rezervorul de sub jgheab. Era rănit în palmă. Rana era urâtă, de un inci şi jumătate! Apa rece a oprit repede sângerarea. Ea nu îndrăznea să întrebe cum s-a rănit, dar s-a gândit la proprietarul hanului. După aceea a trebuit să-l ţină de încheietură şi să-i cureţe rana cu apă rece, rozalie de la dezinfectant. Ce ghinion că-şi ţinea pânzeturile şi lucrurile nefolosite într-un sertar din cămara de la bucătărie, aşa că a trebuit să sfâşie bandajul bandajul nou de faţă cu el! Totuşi, parcă îşi mai revenise acum.

-Presupun că sunteţi Alexis Beaumont, s-a aventurat ea, după ce el i-a mulţumit pentru pansament, pe care într-adevăr i-l făcuse foarte bine. Era sigură că ştie cine e.

El a încuviinţat dând din cap, surâzând misterios. Familia Beaumont cumpărase o casă şi un domeniu lângă Hoe în urmă cu cincisprezece ani. Invadase zona venind de la Londra, adică de nicăieri. Erau oameni bogaţi şi hotărâţi să trezească la viaţă regiunea Hoe, fără să aibă habar de traiul la ţară în Anglia. Frecventau toate familiile din zonă, cu o singură excepţie. Organizau expoziţii de flori şi partide de tenis, găzduiau seri dansante şi înfiinţaseră un club ca să cizeleze ţăranii. Localnicii acceptaseră tot. Duseseră o viaţă strălucitoare la vreme de război şi după război. Însă după aceea cursul evenimentul îi obligase să plece. Crezuseră că marea plecare o să zdruncine toată regiunea din temelii. Crezuseră că toţi localnicii vor vărsa lacrimi amare în august, când vor vedea anunţul din dreptul porţilor de la intrare: Proprietare de vânzare. Nici gând! Au plecat într-o linişte desăvârşită. Pentru cei din regiunea Hoe, cei şapte ani frumoşi, plini, petrecuţi acolo avuseseră aceeaşi însemnătate ca o maşină ciudată care trece pe strade mare din sat. În viaţa localnicilor nepăsători şi impasibili, cu rădăcini adânc îngropate în negura veacurilor, în istoria socităţii din partea locului, şederea familiei Beaumont acolo preţuia cât ceapă degerată. Nu însemnase nimic rău, dar atâta tot! Doar iahtul rămăsese să stea mărturie că familia Beaumont a existat. Un agent din Colchester îl împrumuta din când în când pentru o vânătoare de raţe pe Mozewater, dar nu reuşise să-l vândă. Miss Osyth îl zărise pe Alexis o dată sau de de două ori când era la şcoală şi venea să-şi petreacă vacanţa acasă. Pe-atunci se dusese vestea că e un băiat răsfăţat, din cauza căruia părinţii lui se luau la harţă.“

(Fragment din povestirea „Ultima iubire“ de Arnold Bennett, inclusă în volumul „Șapte povești de dragoste“, publicat la Editura Nemira)

 

676 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.