Într‑adevăr, era o situaţie anormală

O carte într-o pagină

5 februarie 2013

1:00

Scris de:

Jocul adevărului„Era o frumoasă duminică de aprilie. Roberta s‑a trezit devreme şi şi‑a sorbit cafeaua în linişte, aşezată la masa din bucătărie. Apoi, în locul obişnuitului duş făcut pe fugă, şi‑a îngăduit luxul unei băi relaxante. Când a ieşit din casă, copiii încă dormeau.

În clipa în care a trecut de colţul străzii, un val de aer rece ca gheaţa a izbit‑o în plin, făcând‑o să lăcrimeze. Vântul rece dinspre munte care asedia Milano de câteva zile bune coborâse brusc temperatura, alungând parcă primăvara. Şi‑a înnodat şalul în jurul gâtului şi şi‑a continuat drumul, îndreptându‑se spre biserică. Slujba de duminică devenise un obicei care Robertei îi pogora liniştea în suflet. În schimb, soţul ei era de părere că religia nu este altceva decât o formă de opresiune spirituală, motiv pentru care cei doi copii ai lor, neştiind de partea căruia să se situeze, participau la liturghia duminicală doar atunci când tatăl lor era plecat din oraş cu afaceri.

În anonimatul mulţimii din biserică, Roberta a asistat formal la liturghie, căci gândurile îi zburau altundeva: când preotul a terminat de citit Evanghelia, ea definitivase deja meniul pentru masa de prânz – minestrone de verdeţuri, friptură înăbuşită de viţel cu legume şi cartofi fierţi în abur.

Pe drumul de întoarcere, cu gândul la micul dejun al lui Oscar şi al copiilor, a poposit la barul‑patiserie de vizavi de casă, de unde a cumpărat câteva gogoşi calde, umplute cu crema pasticciera.

Le‑a auzit vocile de cum a intrat pe uşă. Fiica ei cea mare, Francesca, avea treisprezece ani, în vreme ce Matteo, mezinul, împlinise nouă. Erau amândoi în sufragerie, sărind energic şi făcând acrobaţii pe canapea. Din baie se auzea vocea lui Oscar, care fredona refrenul unei vechi şi melancolice melodii de dragoste a lui Patty Pravo.

Roberta a intrat în bucătărie, a pus laptele la încălzit, a preparat cafeaua, a pus masa, a aşezat gogoşile pe o farfurie mare şi a anunţat cu voce tare:

– Micul dejun e servit!

Francesca şi Matteo s‑au repezit s‑o îmbrăţişeze, năpustindu‑se apoi lacomi asupra gogoşilor. Oscar, un bărbat arătos, înalt şi blond, cu chipul luminat de un zâmbet larg, s‑a iţit în prag îmbrăcat în halatul său elegant de baie şi, depunând o sărutare fugară pe obrazul ei, i‑a şoptit:

– Mulţumesc, iubire. Trebuie să recunosc că ştii cum să ne faci fericiţi pe toţi ai casei.

La urma urmelor, duminica începuse cum nu se putea mai bine, a admis în gând Roberta şi, lăsându‑şi soţul şi copiii să‑şi savureze micul dejun, se duse să facă paturile şi să aerisească camerele.

Apoi, Oscar şi copiii s‑au dus în piaţa Domului să admire spectacolul dat de o trupă de artişti ambulanţi, în vreme ce Roberta s‑a instalat în bucătărie, pregătind prânzul.

După un timp, a deschis larg ferestrele, cu gând să aerisească, însă vântul rece şi aspru de afară a obligat‑o să le închidă, zgribulită, la loc.

Peste Milano se abătuse un val neobişnuit de frig, care îi determinase pe administratorii multor blocuri din oraş să reactiveze înainte de vreme sistemele de încălzire, însă locatarii din imobilul din via Spartaco unde locuiau Roberta şi familia sa hotărâseră, cu majoritate de voturi, că era de preferat să suporte frigul cu stoicism decât să plătească o factură mai mare la întreţinere.

Întâmplarea nu făcuse decât să‑i dea apă la moară lui Oscar, al cărui subiect preferat era de la o vreme mutarea familiei în casa cea veche. „Dacă te‑ai hotărî să redeschidem vila din strada Turroni, ne‑am încălzi după cum ne e cheful şi, în plus, am economisi banii pe care‑i plătim aici pe chirie“, îi reproşase el cu o seară în urmă, pe tonul plângăcios al unui băieţandru îmbufnat.

În realitate, pe Oscar nu‑l preocupaseră niciodată cheltuielile familiei, iar dacă insista să se mute cu toţii în via Turroni, o făcea, de fapt, din dorinţa de a‑i oferi o pensie mai generoasă fostei sale soţii. Roberta îi mirosise de la bun început intenţiile şi nu era deloc de acord cu el, de vreme ce, deşi trecuseră optsprezece ani de la divorţ, fosta soţie a lui Oscar avea încă pretenţia să fie întreţinută, şi nu oricum, ci la cerinţele unei doamne din înalta societate.

Îi repugna generozitatea lui Oscar faţă de femeia încă tânără, fără copii, dar care se ferea ca dracu’ de tămâie să‑şi găsească o slujbă. Încercase de nenumărate ori – întotdeauna cu precauţie şi pe ocolite – să aducă subiectul în discuţie, însă Oscar izbutea de fiecare dată să evite confruntarea; prin urmare, ca să se răzbune pe el, Roberta refuza să se instaleze cu soţul şi copiii în casa din via Turroni, fosta reşedinţă a familiei sale. Într‑adevăr, era o situaţie anormală, care genera un disconfort frustrant, dar, de dragul liniştii conjugale, prefera să tragă de timp, făcându‑şi iluzii că, mai devreme sau mai târziu, totul avea să se rezolve de la sine.“

(Fragment din volumul Jocul adevăruluide Sveva Casati Modignani, tipărit la Editura Nemira)

 

844 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.