Irlanda, un tărâm fermecat într-o mare de smarald

În lume

9 februarie 2013

12:54

Scris de:

O CALATORIE PE SAPTAMANA

În weekend trebuie să faci ceva pentru tine. Fiecare dintre noi este ceea ce citește, ce vede, ce ascultă. În weekend, Epoca.ro te invită să (te) descoperi…

„Aşa trebuie să arate Raiul“, îmi spun, privind din autobuzul care mă duce de la Dublin către Galway, a treia urbe a Irlandei.

Traversez republica dinspre Coasta de Est către cea de Vest, bucurându-mă de reţeaua de transport perfect pusă la punct. Şi asta, fiindcă în Irlanda turismul e o afacere înfloritoare. Eu, de altfel, merg către un oraş şi o zonă pe care un sondaj recent le plasează, ca destinaţie turistică, înaintea Veneţiei (!).

Privesc, aşadar, nesfârşitele câmpuri de smarald şi-mi spun, cum scrie în orice ghid, că nicăieri în lume nu e iarbă mai verde ca în Irlanda. În Galway, autogara e chiar lângă centrul oraşului. De altfel, aici, totul pare gândit spre binele vizitatorului. Oraşul e cochet şi prosper, iar oamenii au, cu adevărat, ospitalitatea pomenită tot prin ghiduri. Casele sunt rustice, bisericile, austere şi totuşi calde, pe fiecare străduţă răsună menestreli locali şi îţi ies în cale puburi unde curge, nu-i aşa, cea mai bună bere din lume.

Şi totuşi, de ce vin turiştii la Galway ? Pentru toate astea şi pentru că oraşul e un nod magic între trei minunăţii geografice: Parcul Naţional Connemara, Parcul Naţional Burren şi Insulele Aran. Dar cum nici în Rai nu le poţi avea pe toate, trebuie să mă mulţumesc cu două dintre ele.

Pornesc voiniceşte într-un tur organizat prin Connemara, ce se dovedeşte, din prima clipă, o experienţă totală. Turiştii înscrişi sunt daţi pe mâna domnului Ray, un fel de 3 în 1, căci e şofer, ghid (foarte documentat) şi „stand-up comedian” (ca să vorbim pe limba asupritorilor Irlandei).

Cele opt ore trec în zbor, printre văi, lacuri, biserici părăsite în mijlocul cărora creşte iarba, câmpuri cu oi plesnind de sănătate şi cascade de glume făcute de dl Ray cu o spontaneitate pe care ar invidia-o toţi marii umorişti irlandezi. Soarele coboară spre apus când ajungem la Kylemore Abbey, mănăstire benedictină, aflată într-un castel construit în 1868 ca reşedinţă privată a unui politician englez.

Domeniul mai cuprinde o biserică neogotică şi o grădină victoriană îngrijită de călugăriţe. Şi tot aici există încă un pension pentru copile bogate. Aş vrea să fi mers la şcoală într-un asemenea castel, îmi spun cu invidie privind lacul în care se oglindeşte mănăstirea-castel-pension, care urmează să se închidă, iar zvonurile spun că va fi transformată în hotel de cinci stele. Era consumismului ajunge şi în Connemara.

Până atunci însă, clopotul bisericii bate prelung, în depărtare, iar lângă mine, într-o grădiniţă, cruci modeste străjuiesc mormintele  călugăriţelor care au trăit aici. Şi ziua se încheie lin, în autocarul ce mă leagănă înapoi spre Galway prin marea de smarald şi soare ruginiu.

Acelaşi soare care răsare a doua zi, într-o cu totul altă lume. Fiindcă acum mă aflu pe vaporul care duce dinspre Galway către Inishmore, cea mai mare dintre insulele Aran. Principala sa atracţie: Dun Aengus, o fortificaţie din epoca fierului, visul oricărui arheolog  şi pasionat de istorie. Zidurile concentrice de patru metri grosime s-au păstrat aproape perfect, iar odată ajuns în mijlocul lor, nu poţi să nu simţi chemarea celor peste 2.200 de ani de când au fost ridicate.

Şi astfel, ca turist al secolului XXI, urc pe vechiul drum pietruit, purtând urma a generaţii întregi de irlandezi care s-au încăpăţânat să supravieţuiască în bătaia vânturilor şi a ploilor, care au trecut peste cumplita foamete din anii 1840 şi au dăinuit, păstrându-şi limba şi fiinţa. Şi ajung sus, simţind încremenirea vremurilor precreştine. Valul loveşte cu furie abisul mărginit de stânci, iar în zare se întinde neţărmurirea Atlanticului. De aici,  următorul colţ de pământ e America.

Pe vapor, înapoi către Galway, frânturi din experienţa irlandeză. O bisericuţă fără acoperiş. O căsuţă de „leprechaun”, spiriduşii irlandezi, ridicată pe marginea drumului, aşteptându-şi, parcă, stăpânul. Oceanul şi oamenii Irlandei.

 

Etichete: , ,
1845 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.