Istanbul: la ceai cu morţii

Scris de:

DSC02164O CĂLĂTORIE PE SĂPTĂMÂNĂ

În weekend trebuie să faci ceva pentru tine. Fiecare dintre noi este ceea ce citește, ce vede, ce ascultă. În weekend, Epoca.ro te invită să (te) descoperi…

Chemarea muezinului trezeşte din amorţeală satul moleşit de căldura încă apăsătoare în septembrie. Albinele zumzăie nepăsătoare, mirosul de baclava se contopeşte cu parfumul florilor, iar apa curge leneşă. E anul mahomedan 1298 sau,  în calendarul necredincioşilor, 1876. Colina Eyüp trăieşte ultimele decenii, de lentă şi trândavă agonie, ale Imperiului Otoman. Însă asupra tânărului care tocmai priveşte Cornul de Aur, moliciunea vremurilor nu apasă. Prea mare îi e patima pentru Aziyada. Ea are 18 ani şi e concubină în haremul sultanului. El are 27 de ani şi e ofiţer în marina franceză. Îl cheamă Julien Viaud şi nu ştie că trei toamne mai târziu va scrie un roman despre iubirea lor interzisă. Şi, multe decenii, timp în care va străbate mările şi ţările pământului, va păstra în inimă două mari patimi: Azyiada şi Istanbulul. De ultimul e  încă legat, 130 de ani mai târziu, printr-un deal şi o cafenea ce poartă numele sub care şi-a publicat romanul: Pierre Loti.

OLYMPUS DIGITAL CAMERAÎmpătimită de Istanbul, ajung şi eu, în vremurile noastre, în Eyüp, loc care, vă spune orice localnic, nu trebuie ratat. Acum, Eyüp nu mai e de mult sat. A devenit unul dintre cartierele Istanbulului, preferat mai ales de către musulmanii practicanţi. Şi asta pentru că, în lumea adepţilor Profetului, locul e cunoscut mai ales pentru moscheea de aici, prima ridicată după cucerirea Constantinopolului de către Mahomed al II-lea.

“Eyüp camii?” întreb, în autobuzul care mă aduce din centrul oraşului, o adolescentă. Fata mă priveşte nedumerită, căci e clar că asta e toată bruma de turcă pe care o ştiu. Îmi face semn să cobor la prima, gândindu-se, poate, ce caut în zonă. Şi îi înţeleg nedumerirea după ce cobor. Sunt tot în Istanbul, dar nu e Istanbulul pe care îl vezi în centru, între podul Galata şi minunăţiile din Sultanahmet. De fapt, e un cartier normal, cu oameni obişnuiţi, unde turiştii calcă rar, de cele mai multe ori mergând cu taxiul direct la cafeneaua amintită.

DSC02167Printre porumbei, tarabe cu tot felul de bunătăţi şi lume multă, intru în curtea moscheii şi mă pierd într-o mare de oameni. E vineri, ziua sfântă a musulmanilor, şi familii întregi sunt venite la rugăciune. Într-o parte, lângă perete, lumea stă ordonat la coadă să intre la mormântul care face din Eyüp loc sacru în tradiţia islamică. Şi asta, pentru că, se spune, moscheea e ridicată deasupra mormântului lui Abu-Ayyub, tovarăşul şi purtătorul de drapel al profetului Mahomed, înmormântat aici la anul 670, în timpul primului asalt arab asupra Constantinopolului.

Pierdută în date istorice, observ cu întârziere privirea stăruitoare a femeii de lângă mine. Îmi zâmbeşte şi-mi întinde ceva, pe o tăviţă modestă. Refuz, iniţial, dar ea insistă. Sunt cubuleţe de zahăr, văd apoi. Iau unul şi-i mulţumesc. Femeia dă din cap şi trece mai departe, prin mulţime. Aveam să aflu, ulterior, că asemenea cubuleţe se împart ca pomană, în amintirea morţilor.

DSC02159Iar moartea e o prezenţă constantă în Eyüp. În vremuri bizantine, când se afla în  afara zidurilor oraşului, zona a fost folosită drept cimitir. Ulterior, musulmanii au continuat tradiţia, întărită acum de prezenţa mormântului sfânt. Multe căpetenii otomane şi familii de vază au plătit bani grei să fie înmormântate aici. Iar azi, mormintele se înalţă liniştite pe dealul de lângă moschee. Şi printre ele îmi continui drumul. “Pierloti?”, cu accent pe “o”, (semn că numele scriitorul francez a fost naturalizat) repetă localnicul pe care l-am întrebat cum ajung la celebra cafenea şi-mi face un semn cu mâna. Da, trebuie să urc printre morminte. Aşa că merg mai departe, în liniştea altor vremuri. Multe pietre funerare au câteva sute de ani şi sunt în formă de turbane sau de flori (conform tradiţiei musulmane, piatra funerară indică, la bărbaţi, rangul, iar la femei, numărul copiilor născuţi). Altele sunt recente, din piatră albă, pline cu muşcate.

După zece minute, ajung la celebra terasă. Şi doar atunci mă întorc, să privesc Cornul de Aur.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA… Care nu mai are strălucirea din vremea când îl privea Pierre Loti, cu ochii îmbătaţi de iubire. Acum, pe malurile mării s-au construit fabrici şi depozite, multe, din fericire, dezafectate între timp. Pe o insulă din mijlocul apei se vede un teren de fotbal, iar deasupra cimitirului urcă o modernă telegondolă. Însă dincolo de toate astea, frumuseţea nemuritoare a locului te învăluie pe nesimţite. Iar când te aşezi la măsuţele modeste eşti deja, pe viaţă, cucerit.

În faţa mea, ies aburii ceaiului de mere. Sorb încet, privind valurile de morminte. În dreapta, lângă paharele uitate, şoptesc doi îndrăgostiţi, desprinşi de restul universului. Alături toarce o pisică. Încet, se lasă seara. Iar chemarea muezinului răsună în depărtare, peste viaţă şi moarte, flori şi pietre, veşnică şi mereu înghiţită de mare.

 

 

2674 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.