Istoria noastră începe cu două tăblițe

O carte într-o pagină

7 aprilie 2013

1:00

Scris de:

Istoria Lecturii„În 1984, la Tell Brak, în Siria, au fost găsite două tăblițe de argilă de‑o formă vag dreptunghiulară, datând din mileniul al patrulea î.Hr. Le‑am văzut, cu un an înainte de Războiul din Golf, expuse neostentativ într‑o vitrină a Muzeului de Arheologie din Bagdad. Pe fiecare dintre ele – sunt niște obiecte simple, deloc impresionante – s‑au păstrat câteva semne fine: o mică adâncitură la capătul de sus și un fel de animal schițat cu un bețișor, în mijloc. Unul dintre aceste animale ar putea fi o capră, caz în care celălalt este, probabil, o oaie. Adâncitura, spun arheologii, reprezintă numărul zece. Toată istoria noastră începe cu aceste două tăblițe modeste. Ele sunt – dacă războiul le va cruța – printre cele mai vechi exemple de scriere pe care le cunoaștem.

Conținutul tăblițelor este profund impresionant. Probabil, când ne ațintim privirea la aceste bucățele de argilă aduse de apele unui râu care nu mai există de multă vreme, observând delicatele incizii ce reprezintă animale devenite țărână cu mii și mii de ani în urmă, se trezește în noi o voce, un gând, un mesaj care ne spune: „Aici au fost zece capre“, „Aici au fost zece oi“, ceva povestit de un fermier grijuliu pe vremea când deșerturile erau verzi. Prin simplul fapt că ne uităm la aceste tăblițe, am prelungit o amintire de la începuturile timpurilor noastre, am conservat un gând, mult timp după ce persoana care l‑a formulat a încetat să mai gândească, și am devenit noi înșine participanți la un act de creație ce rămâne deschis atâta vreme cât imaginile gravate sunt văzute, descifrate, citite.

Asemenea nebulosului meu strămoș sumerian care citea cele două tăblițe, într‑o după‑amiază inimaginabil de îndepărtată, și eu citesc, aici, în încăperea mea, peste secole și mări. Așezat la biroul meu, cu coatele pe pagină, cu bărbia în pumni, distras, pentru o clipă, de lumina schimbătoare de afară și de zgomotele care se ridică din stradă, privesc, ascult, urmăresc (dar aceste cuvinte nu sunt cele mai potrivite pentru ceea ce are loc în mine) o istorie, o descriere, un argument. Doar ochii mi se mișcă sau, ocazional, mâna care întoarce pagina și totuși ceva imperfect definit de cuvântul „text“ se desfășoară, înaintează, crește și prinde rădăcini în timp ce citesc. Dar cum are loc un asemenea proces?

Cititul începe cu ochii. „Cel mai pătrunzător dintre simțurile noastre este simțul văzului“, a scris Cicero, remarcând că, atunci când vedem un text, ni‑l amintim mai bine decât atunci când doar îl auzim. Sfântul Augustin a prețuit (și apoi a condamnat) ochii ca fiind aceia prin care intră lumea, iar Sfântul Toma d’Aquino a numit văzul „cel mai mare dintre simțuri, prin mijlo­cirea căruia câștigăm cunoaștere“. Este mai mult decât evident pentru oricare cititor: acele litere sunt percepute prin văz. Dar prin ce alchimie devin aceste litere cuvinte inteligibile? Ce se petrece în noi când ne aflăm în fața unui text? Cum devin lizibile lucrurile văzute, „substanțele“ care ajung, prin intermediul ochilor, în laboratorul nostru interior, culorile și formele obiectelor sau literelor? Ce este, de fapt, actul căruia noi îi spunem citire?“

 

(Fragment din volumul „Istoria lecturii“ de Albert Manguel, publicat de Editura Nemira)

966 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.