La drum cu Baudolino

Cultură Epoca de weekend

23 martie 2013

11:23

Scris de:

BaudolinoO CARTE PE SĂPTĂMÂNĂ

În weekend trebuie să faci ceva pentru tine. Fiecare dintre noi este ceea ce citește, ce vede, ce ascultă. În weekend, Epoca.ro te invită să (te) descoperi…

Umberto Eco n-a scris multă literatură de ficțiune, dar nici puțină. Șase romane și s-a oprit în 2010, când „Cimitirul din Praga“ stârnea discuții de cu totul altă natură decât  privitoare la valoarea estetică a cărții. Atunci, ca și acum, aura legendară ce învăluia figura savantului semiotician care cu ochi un privește prezentul și cu celălalt bestiariile și minunile Evului Mediu era un element deja banalizat. Umberto Eco e celebru de decenii întregi și printre cititorii obișnuiți, căci romanele lui, în ciuda dimensiunii elitiste, sunt bestselleruri, și printre universitarii umaniști. În și pentru Italia, Umberto Eco e un fel de legendă în viață.

În 2013, la treizeci de ani după ce a debutat ca scriitor cu „Numele trandafirului“, roman-icon care avea să scoată la iveală nenumărați epigoni, scriitorul e cufundat „în stele și în nori și-n ceruri nalte“, vorba poetului. Ficțiune n-a mai publicat de trei ani. Totuși, astăzi mă opresc asupra unuia dintre romanele sale pe care criticii, mai fățiș ori mai ascunzându-se în spatele cuvintelor, îl consideră nu tocmai reușit din cauza digresiunilor filozofice, a poveștii diluate, a mixului dincolo de care se zărește stafia unei idei slipitoare, cum scria A.S. Byatt în „The Guardian“ acum zece ani. Roman disponibil acum cititorilor români într-o ediție nouă, la Polirom, „Baudolino“ a ieșit în lume în anul 2000, când de la autor se aștepta deja mai mult, într-un fel victimă a blestemului ce se abate asupra scriitorului foarte bun: nu e suficient să-și confirme valoarea cu fiecare carte publicată, ci trebuie să dea mai mult și mai bun, pe măsură ce așteptările cititorilor cresc.

În 2000, așteptările erau cât se poate de mari, așa cum sunt și acum. Iar „Baudolino“ a avut, cumva, o soartă nedreaptă, cel puțin până acum. Câteva cronici și cam atât. Toată frumoasa nebunie a cavalerului născut la Alessandria, care cutreieră lume în lung și-n lat, pornind de la Constantinopole în vremea celei de-a patra cruciade, toată zbaterea printr-o Europă încă nehotătărâtă între identități, o lume a contrastelor din care cu greu deslușești ceva, precum și scriitura atât de abilă, atât de pricepută în a se juca cu stilurile au rămas cumva umbrite. Umbrite, de fapt, de o prejudecată sau o judecată pripită, cel puțin bizară la început de secol XXI: aceea că divagația, plăcerea descrierii tihnite, ca în vremuri apuse, ce înfățișează geografii întregi, lumi alcătuite din detalii infinitezimale ce palpită și se desfac în alte lumi, precum plăcerea de a povesti ca în marile narațiuni medievale, ca în hagiografiile fabuloase rămase nedescoperite, dăunează concentrării și, prin urmare, realizării artistice a romanului. Experiența de cititor și educația de filolog mă așază la polul opus: al celor care cred că tocmai divagația, uneori luxuriantă, nesfârșită, punând la încercare răbdarea și plăcerile cititorului, că tocmai plăcerea descrierii (pe care modernii au pierdut-o) și istorivirea pe-ndelete, și nu povestea în sine, fac din „Baudolino“ un roman cât se poate de delectabil.

Ce găsește cititorul în el? Bâlciul colorat al deșertăciunilor, regi și regine medievale, orașe minunate (Constantinopol, Veneția, Paris, Roma, Milano, Bologna și multe ale orășele italienești), desprinse din legende populare și culte, personaje ce se aglomerează fantastic în fundal pentru a-l scoate în relief pe cavalerul Baudolino, erou picaresc, fiu adoptiv al împăratului Frederic Barbarossa, care, odată inițiat în tainele scrisului, parcă începe cu adevărat să trăiască. În momentul în care învață să scrie, Baudolino pornește, asemenea unui erou de basm, într-o viață ca o carte și se apucă să scrie o carte ca o viață. Frumoasa, banala analogie din imaginarul și din teologia medievale devină, la Umberto Eco, prilej de subtilă ironie, dar și de jucăuș encomion. Așadar, cititorul va hoinări în lăcașele sfinte ale Constantinopolului, acolo unde Baudolio îl întâlnește pe Nicetas și începe a-i povesti, va sta mult prin Italia fărâmițată, va deschide cărți cu făpturi imaginare, îl va însoți pe studentul Baudolino în anii pariezieni, în care descoperă științele și artele, va afla ce-i amorul curtenesc și dorința trupească, se va pierde în ițele teoriilor despre Graal și despre felurite chestiuni teologice, va dialoga cu asceți, va cunoaște o doamnă cu un unicorn etc.

Un fel de roman din care nu lipsește nimic, iată ce este „Baudolino“, cu paginile lui multe, în care imaginile și dialogurile au timp să se nască și să respire, un roman în care-l regăsim pe autorul celebrelor „Numele trandafirului“ și „Pendulul lui Foucault“, poate arătându-se chiar puțin mai curajos de data aceasta, când își permite chiar toate libertățile, nesinchisindu-se de reguli. Poate și de aici impresia de diluare asupra căreia au insistat, la momentul apariției volumului, atâția recenzenți și cititori cărora trebuie să li se spună direct că Umberto Eco scrie bine chiar și atunci când scrie prost. Câți cititori adevărați, dintre cei care fac „pactul cu ficțiunea“, ca să invoc un concept pe care Eco însuși l-a făcut celebru, n-ar gusta plăcerile cu care-l așteaptă „Baudolino“?

 

1106 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.