Lipatti, „degete de fier în mănuși de catifea”

A fost odată

19 martie 2013

10:26

Scris de:

lipattiÎn calendarul cultural al lumii, data de 19 martie reprezintă ziua în care s-a născut pianistul și compozitorul român Dinu Lipatti, cel a cărui artă interpretativă a stârnit admirația, respectul și  recunoștința tuturor celor care l-au cunoscut și ascultat cântând. Despre măiestria sa avea să se spună că se datorează unor “degete de fier în mănuși de catifea”. A venit pe lume în anul 1917, la București, într-o familie cu vechi rădăcini muzicale. Bunicul, Constantin Lipatti, era un maestru al chitarei și flautului. Fiica sa, Sofia absolvise, la rândul ei Conservatorul de Muzică din Viena, la clasa de pian, iar tatăl lui Dinu, Theodor Lipatti studiase vioara cu Robert Klenk, Karl Flesch și Pablo de Sarasate, nume sonore ale pedagogiei muzicale. De asemenea, mama genialului pianist,  Ana, născută Racoviceanu, avea o cultură muzicală impresionantă, fiind o bună interpretă la pian.

Între aceste repere, talentul nativ al lui Dinu Lipatti a înflorit și s-a dezvoltat, determinându-i viața și cariera. Copilăria  și-a petrecut-o la Slatina, orașul natal al mamei, în casa unchiului său, alături de fratele lui, Valentin, viitor profesor de franceză al Universității din București și ambasador al României la UNESCO. Precocitatea copilului Dinu se manifestă încă de la vârsta de 4 ani, când începe să ofere celor apropiați micro-recitaluri la pian. Va fi elev al liceului Gheorghe Lazăr din Capitală, perioadă în care va studia pianul cu Mihail Jora și va fi încurajat de marele George Enescu, nașul lui de botez. Talentul său îl recomandă reputatei pianiste Florica Musicescu, unul din fondatorii școlii de pian din România și fiica muzicologului și compozitorului Gavriil Musicescu. Aceasta îi va fi profesor la Conservatorul de Muzică din București pe care-l absolvă în 1932, la vârsta de 15 ani. “Copilul minune” al pianului, va susține în 1930 la Opera Română din București, acompaniat de Orchestra Filarmonicii, un recital impresionant care îl va înscrie definitiv în galeria geniilor muzicale ale lumii. Trei ani mai târziu participă la Concursul Internațional de Pian de la Viena unde obține premiul doi probabil numai pentru faptul că era prea tânăr. Ulterior va studia la Paris, la “École Nationale de Musique”, sub îndrumarea lui Alfred Cortot, Charles Munch (dirijoratul), Nadia Boulanger (cu care va imprima, în 1937, o parte din valsurile lui Bhrams) și Paul Dukas (compoziția).

Din 1936 începe drumul spre celebritate. Va concerta în Germania, Italia, Cehia și Austria, unde  cunoaște un imens succes. Se întoarce în România, odată cu izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, susținând recitaluri sau acompaniindu-l pe marele George Enescu. Va pleca în Scandinavia alături de viitoarea lui soție, Madeleine Cantacuzino, cea prin a cărei colaborare îl va determina să scrie o serie de lucrări pentru două piane,  cum ar fi “Simfonia Concertantă” sau “Trei dansuri pentru două piane”. Ajunge în Elveția, țară în care se va stabili. Aici, va fi profesor la Conservatorul din Geneva și își va continua activitatea concertistică alături de orchestre dirijate de Herbert von Karajan sau Alceo Galliera. Este momentul în care încep să apară primele simptome ale leucemiei. În vederea cumpărării Cortizonului, medicament nou apărut atunci pe piață, necesar tratamentului, o serie de muzicieni ca Yehudi Menuhin, Igor Strawinski și Charles Munch au ajutat cu importante sume de bani.

În ciuda tratamentului, boala avansează, astfel că în ziua de 16 septembrie 1950, Dinu Lipatti va susține ultimul său recital în fața publicului, la Besançon, Franța. În timpul concertului, la un moment dat a fost nevoit să se retragă în culise întrucât nu a mai avut putere să continue. A revenit la pian, după o pauză îndelungată, timp în care nimeni din public nu s-a ridicat să plece și a cântat “Jesus bleibt meine Freude” din cantata “Herz und Mund und Tat und Leben”, de Johann Sebastian Bach. Repertoriul său interpretativ, s-a compus, de-a lungul carierei artistice, din lucrări ale lui Johann Sebastian Bach, Maurice Ravel, Wolfgang Amadeus Mozart, Bela Bartok, Frederic Chopin, dar și ale lui Robert Schumann, Edvard Grieg sau Domenico Scarlatti. Va închide ochii la 2 decembrie 1950, la Geneva, Elveția, la vârsta hristică de 33 de ani, în timp ce asculta, la radio, “Quartetul în Fa minor”, de Beethoven. Dar nu leucemia este cea care l-a ucis, ci abcesul survenit la singurul său plămân pe care medicul personal nu l-a observat pe parcursul  consultațiilor. Este înmormântat în cimitirul din Chêne-Bourg, Elveția, alături de soția sa, Madeleine. Casa memorială Dinu Lipatti, construită de tatăl său și deschisă publicului în 1985, se află în satul Ciolcești din comuna Leordeni, județul Argeș. În anul 1997, a devenit, postum, membru al Academiei Române. În urma lui au rămas amintirile celor care l-au iubit sau invidiat.

Lipatti a fost bun prieten cu o serie de muzicieni de renume iar de Clara Haskil un alt geniu pianistic pe care România l-a dat (“În viața mea am întâlnit trei genii: profesorul Einstein, Winston Churchill și Clara Haskil” – Charlie Chaplin), a fost legat sufletește printr-o prietenie deosebită, toată viața. Cu “Clarinette” așa cum o numea  deseori, muzicianul român, va cânta de câteva ori, memorabil fiind recitalul susținut, la 3 iulie 1939, în sala Pleyel din Paris, când au cântat în primă audiție, sub bagheta dirijorală a lui Charles Munch, “Simfonia concertantă pentru două piane și orchestră de coarde”, creație aparținând lui Lipatti.  Casa în care a locuit în București, casă aflată pe bulevardul Lascăr Catargiu la nr.12, poartă în medalionul situat pe peretele exterior următoarea inscripție: “Aici a locuit Pianistul”. Numeroasele discuri pe care le-a înregistrat în scurta, dar excepționala sa carieră, vor rămâne mărturie a sensibilității, rafinamentului și nobleței spirituale ale unui muzician ce a servit întreaga viață Artei, așa cum el însuși mărturisea: “Să nu vă serviți de muzică, serviți-o”.

1145 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.