Lumea românească

Exclusiv Politic

19 februarie 2013

9:57

Scris de:

Am scris şi am publicat acest articol în 1992, anul în care am lucrat la ambasada României de la Tel Aviv, în urma unei înţelegeri dintre Laurenţiu Ulici, preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor, şi Adrian Năstase, ministru de Externe, înţelegere ce prevedea ca un număr limitat de scriitori (cinci sau şase, din câte-mi amintesc) să fie trimişi la diferite ambasade din state importante ale lumii, ca „ataşaţi culturali”. Intenţia lui Ulici mi s-a părut de la început clară: scriitorii români trebuiau să iasă din „găoacea” lor şi, în măsura posibilului, să-şi slujească ţara şi altfel, din alte poziţii, decât scrisul lor. De cealaltă parte, din păcate, scopul a fost cu totul altul, şi asta s-a văzut chiar la puţină vreme după ce înţelegerea a devenit efectivă: trebuia să se demonstreze că noua Putere se „deschide”, se democratizează, iar diplomaţia românească, mulţi ani slujind exclusiv interesele clanului Ceauşescu şi mult mai puţin ale ţării, părăseşte vechea poziţie şi, în sfârşit, se normalizează. Dar vechile obiceiuri, ca să nu zic năravuri, nu se schimbă uşor. La faţa locului, noii „ataşaţi” au fost priviţi ca nişte „corpuri străine” şi, după câte îmi amintesc, după nici două luni primii dintre noi au început să se întoarcă în ţară. N-am scris atunci şi nu intenţionez nici acum şi nici în viitor să scriu despre „subiectul” ambasadelor româneşti. Am considerat şi atunci, ca şi acum, că urgenţele României au fost şi sunt altele. Lumea românească, atât de hulită, detestată, urâtă, ponegrită, batjocorită, îngălată în derizoriu şi acoperită de băşcălie aproape non-stop, de către „lideri de opinie intelectuală”, presari înnăcriţi şi înrăiţi, oameni de televiziune care slujesc orice interese, numai ale ţării nu, şi încă atâţia alţii, căci pe politicieni nu-i mai amintesc, este încă, aproape paradoxal, iubită de mulţi cetăţeni ai României aproape cu disperare. Ei sunt mulţi, dar par mult mai puţini, din motive lesne de înţeles. Vorba veche care spunea că nu de „talente” şi „inteligenţe” duce lipsă România, ci de caractere (dar întrebaţi, la întâmplare, câţiva tineri, „educaţi” de televiziuni şi de internet, despre înţelesul noţiunii de „caracter”, şi veţi rămâne surprinşi, dacă nu şocaţi, de răspunsuri) e mai actuală decât oricând. Lumea românească are nevoie nu de îngăduinţă, nu de tămâieri, nu de bici, dispreţ şi sudalme, ci de o înţelegere superioară, care trebuie pusă înaintea tuturor măsurilor, gesturilor şi „ucazelor” tuturor acelora care ţin de „executiv”. De aici ar trebui să pornească toate, în încercarea de a ne salva cu adevărat.

Foarte multă vreme, am avut o adevărată repulsie faţă de ceea ce a apărut în presa românească postbelică („comunistă”, dar parcă nu chiar toate publicaţiile merită să fie blagoslovite astfel. E adevărat, în absolut toate revistele şi ziarele existau acele „articole de serviciu”, prea bine cunoscute, sau alte „materiale” în primele pagini, obligatoriu sacrificate nu pentru „a da Cezarului ce e al Cezarului”, ci, mai ales, în ultimii ani, pentru a îndeplini o formalitate, un ritual stupid faţă de o dictatură în acelaşi timp stupidă, imbecilă, feroce şi absurdă – a lui Ceauşescu, a familiei şi a tuturor „pretinilor” lui, unii dintre ei atât de bociţi astăzi, pentru faptul că sunt ţinuţi pe „nedrept” după gratii. Şi, într-un fel, e chiar adevărat: unii dintre ei sunt unde sunt pe „nedrept” – pentru că nici până astăzi adevărata lor vină nu a fost transpusă în capete de acuzare. Într-o zi ar trebui începută cu seriozitate acţiunea de punere în valoare a „rezistenţei” din presa românească. Şi nu mă îndoiesc că „rezistenţa” de la „Vatra” va ocupa un loc cu totul deosebit. Până atunci însă, se pare că n-avem încotro, va trebui să suportăm încă multe „spectacole”, unele cabotine, altele regizate grosolan, în timp ce drame şi tragedii care ar trebui să aibă măreţie, sunt împinse în fundal, uneori dincolo de limita derizoriului) sub genericul „note de călătorie”. Fie-mi iertată lungimea parantezei. Nu spun că toate erau la fel – adică narcisiace, cu exaltări ridicole, terne, „de propagandă” (mai ales cele intitulate „Din ţările socialiste”. Doamne, ce şcoală înaltă aveau băieţii şi fetele, reporteri sau mai puţin reporteri, care le scriau! Nici un cuvânt nu părea în plus, nici unul în minus, şi totuşi, absolut toate cuvintele deveneau de prisos) sau stupid „didactice”. Nu. Au fost fără îndoială şi multe texte inteligente, scrise de oameni instruiţi – mulţi scriitori sau pretinşi scriitori – texte care, trebuie să recunosc, vor fi contribuit cât de cât la o oarecare stare de „normalitate”, prin cantitatea de informaţie pe care o conţineau, prin stil sau prin mai ştiu eu ce exotism, îndulcind astfel clipe ale unor români condamnaţi la „sedentarism”. Şi totuşi, astfel de texte continuau să mi se pară frivole, de multe ori mimând cu afectare o anumită blazare a călătorului prea de tot umblat, aproape obligat de tot felul de conjuncturi, ba chiar de „destin”, să călătorească.

Am ţinut să spun toate acestea pentru că, multă vreme, întreaga adolescenţă şi o bună parte din tinereţe, am avut ceea ce aş numi „obsesia călătoriilor”. Pentru cei familiarizaţi cât de cât cu proza mea, cu ceea ce am scris până acum, această obsesie poate fi recunoscută cu uşurinţă. Faţă de „marii norocoşi” ai călătoriilor, faţă de cei ce au consumat până acum câteva paşapoarte, nemaiavând loc de atâtea vize (şi nu sunt chiar puţini), aş putea să mă consider un călător modest. Cele câteva călătorii pe care le-am făcut în străinătate până în decembrie ´89 au fost urmarea unor întâmplări, fie consecinţa unor insistente cereri pentru a-mi exercita acest „drept” care, cum bine ştim, a fost încălcat, cu sadică voioşie, de mai toţi cei care ne-au condus „destinele” prin tenebrele celei mai aberante experienţe a omenirii. Faţă de cei mai mulţi compatrioţi însă, trebuie să recunosc, se cheamă că, da, sunt şi eu un „norocos”. Adică am văzut câte ceva din lumea asta şi, chiar dacă aceste călătorii au venit cam târziu, la o vârstă când se zice că nu mai poţi fi atât de receptiv ca în tinereţe şi începi să te „închizi” în propriile-ţi tipare (bune, rele), simt că, pentru mine, pentru sensul pe care mă străduiesc să-l dau cunoaşterii acestei lumi care este a oamenilor, dar în primul rând a lui Dumnezeu, fiecare drum nou, fiecare „descindere” într-un alt spaţiu decât cel familiar, a însemnat şi mai înseamnă încă foarte mult.

Desigur, lucrurile nu mai trebuie să fie privite cu acel fals „egalitarism” pe care multora dintre noi ni l-a inoculat cumplitul „socialism real” pe care l-am trăit. Unii călătoresc mai mult, ba chiar incredibil de mult, alţii mai puţin sau deloc. Încă de la sfârşitul lui decembrie ´89, în condiţiile unor graniţe devenite „vraişte”, foarte mulţi români au început să „călătorească”, unii luându-şi lumea în cap, alţii ca să vadă cum e „dincolo”. Sunt prea multe feluri în care românii călătoresc în momentul de faţă şi nu e locul să le trec acum în revistă nici măcar pe cele principale, deşi lucrul nu ar fi lipsit de importanţă, definindu-ne nu doar starea economică (pe care o cam ştim, o simţim zi de zi cum e), ci stadiul mentalităţilor, starea educaţiei, ca şi un ciudat amestec de psihologii individuale şi psihoze colective. Oricum, se pare că teama de o „migraţiune” în masă nu-şi mai are justificări, chiar dacă anumite statistici arată că, în ultimii doi ani şi jumătate şi-au părăsit ţara mai mult de un milion de români. Probabil ar fi fost şi mai mulţi, dar capacitatea de absorbţie a ţărilor dezvoltate din Occident sau din altă părţi ale lumii are şi ea o limită, iar această limită a fost deja depăşită. Mai peste tot, emigranţii, fie români sau de alte neamuri, nu mai sunt primiţi cu „braţele deschise”, sau cu pâine şi sare. Epoca războiului ideologic, când s-au folosit slogane, de o parte sau de alta, fără acoperire în realitate, a trecut. Au devenit de domeniul trecutului şi ţipetele de entuziasm cu care erau întâmpinaţi refugiaţi politici autentici sau falşi. În locul lor, a început să se instaleze un pragmatism rece, dur, uneori până la cruzime. Principii care păreau până mai ieri sacrosancte (dreptul la emigrare, la a-ţi hotărî singur locul unde vrei să trăieşti, dreptul la libera circulaţie, ca şi alte multe drepturi ale omului) azi au devenit inoperante, dacă nu cumva, împreună cu multe alte idei şi principii umanitare sau care ţin de dreptul internaţional, au început să se constituie într-un nou limbaj „de lemn”.

Acest sfârşit de veac şi de mileniu pare să fie din ce în ce mai înfrigurat, popoare, state, naţiuni şi naţionalităţi par să trăiască o adevărată obsesie a viitorului imediat, fiind bântuite fie de spaimele supravieţuirii, fie de o febrilă căutare a unui loc mai bun sub soare, de o mai bună intrare în top-urile politice, economice şi sociale. Acum apare din ce în ce mai evident cine e cu adevărat puternic, putând să-şi permită din când în când gesturi arogante sau cinice, cine mimează doar puterea, forţa şi stabilitatea, cine e cuprins de disperarea neputinţei, cine e ameninţat cu dispariţia şi, în sfârşit, cine e în bătaia vânturilor, urmărit parcă de un nenoroc cosmic sau „pământean”.

Lumea, care se grăbeşte parcă mai mult ca oricând, întreptându-se spre secolul XXI, care în supersonic, care pe autostrăzi, care în super-expresuri, care în căruţe sau chiar pe jos, şi încă şchiopătând, această lume a celui mai zbuciumat şi mai paradoxal secol din istoria omenirii, nu mai pare să aibă timp pentru a privi înapoi. Toţi sunt angrenaţi parcă într-o cursă „pe viaţă şi pe moarte” spre un potou care, cine poate şti, s-ar putea să nici nu existe. Iar în această cursă, să fim bine înţeleşi, nu se aleargă câtuşi de puţin cinstit, fairplay-ul pare să ţină de alte epoci, mai romantice.

Acum vreo lună m-au tulburat şi m-au obsedat vorbele unui istoric israelian, un foarte bun analist al estului european, care mi-a spus că e mirat de ce România nu se grăbeşte, de ce a pierdut deja atâtea „trenuri”, de ce îşi permite încă să se joace cu timpul. Sunt atâtea şi atâtea răspunsuri la aceste întrebări, încât n-ar putea încăpea între coperţile unei cărţi. Mă voi limita acum doar la cîteva observaţii, nu tocmai întâmplătoare: în România, vechea vorbă cu „omul sfinţeşte locul” e încă departe de a-şi fi intrat în drepturi. Sunt prea mulţi aventurieri în politică, în economie, în afaceri, aş zice că „în toate domeniile” (care, nu-i aşa, cu puţină vreme în urmă „înfloriseră” toate, dacă ne-am lua după nostalgicii momentului). Apoi, vorba aceea cu „unde-i un singur român e prea puţin, unde sunt doi, sunt prea mulţi” e mai actuală ca oricînd. Aproape fiecare se crede apt şi îndreptăţit să ocupe un loc mult mai înalt, fiecare ar vrea să conducă pe cineva, undeva, poate chiar un minister, un judeţ, ţara sau măcar un partid. Ca să nu rămân  în cadrul unor afirmaţii prea generale, sa dau şi un exemplu mai concret: Agenţia Naţională de Privatizare e condusă de domnul Adrian Severin. Avea domnul Severin o „gândire economică” (fie doar atât, deşi ar mai fi necesare încă atâtea alte calităţi) pentru a-şi justifica ocuparea unui post de o importanţă covârşitoare pentru această cumplită perioadă de „tranziţie” prin care trece România? Şi apoi: s-a interesat cineva, nume cu nume, cine sunt, de fapt, şefii judeţeni ai acestei „Agenţii …”, meniţi să traducă „în fapt” noile idei economice, atâtea câte sunt? S-ar putea ca răspunsul să fie cât se poate de edificator.

În sfîrşit, cred că în România există o reală criză de autoritate. Fără a intra în detalii (voi încerca poate cu un alt prilej), una din cauze e şi aceea a inflaţiei „directorilor de conştiinţă”. Aici s-a reuşit performanţa unei derute totale a publicului românesc, a celor care s-au încăpăţânat şi se încăpăţânează încă să creadă în oameni care să le arate „calea cea dreaptă”.

Mi-ar fi plăcut, totuşi, ca de aici, de la Ambasada României din Tel-Aviv să pot trimite în ţară „corespondenţe” (fie ele şi „note de călătorie”) despre „locurile sfinte” sau despre multe alte locuri şi realităţi din acest spaţiu extraordinar şi fabulos care este Israelul şi despre care, după părerea mea, în România se ştie încă prea puţin. Iată însă că presiunea „lumii româneşti” e încă prea mare, indiferent de locul unde ne-am afla. Iar sentimentul neputinţei, al durerii că nu ne „unim” mai hotărât, e încă departe de a fi înlocuit de o „stare” mai bună.

1140 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.