Mănăstirea Rohia, palatul lui Steinhardt

Cultură Exercițiu de gândire

16 februarie 2013

11:33

Scris de:

LOCURI IN INIMA

În weekend trebuie să faci ceva pentru tine. Fiecare dintre noi este ceea ce citește, ce vede, ce ascultă. În weekend, Epoca.ro te invită să (te) descoperi…

Când am ajuns la Mânăstirea „Sfânta Ana” de la Rohia era o dimineaţă obişnuită, slujba se terminase, iar vizitatori prea mulţi nu erau. Am coborât în paraclisul „Sf. Nicolae”, de la demisolul bisericii noi, acolo unde se găseşte Icoana Maicii Domnului, pictată de călugărul Nicanor de la Muntele Athos şi salvată miraculos dintr-un incendiu care i-a mistuit în întregime suportul lemnos. Câteva flori într-o vază, puțină lumină care intra greu pe ferestruici și liniştea, între pereţii de piatră, care era apăsător de adâncă. Urmele lui Steinhardt, cel care a fost odată stareţ al acestui lăcaş şi care credea că definiţia eroismului şi a sfinţeniei este „să faci imposibilul posibil” nu se mai simţeau, însă, în biserica de la Rohia. Am aşteptat minute în şir, în tăcerea din jur, ca „timpul să-şi intre la loc în matcă”. Când am urcat spre altarul de vară, mi-am amintit atât de frumoasa şi simpla declaraţie a lui Steinhardt, preluată de la Dostoievski, care închide în sine o lume întreagă de linişti şi nelinişti: „Cred că nu există nimic mai frumos, mai adânc, mai îmbietor, mai rezonabil, mai bărbătesc şi mai perfect decât Hristos, ba mai mult decât atât, dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afara adevărului şi că, de fapt, adevărul este în afara lui Hristos, mai bine aş rămâne atunci cu Hristos decât cu adevărul. Asta-i tot ce am la îndemână, câteva citate (din oameni cumsecade) şi un sentiment – atât de firav, de nesistematic, de fragil. Şi, totuşi, acest vag, mărunt şi smerit capital – în urma anilor de închisoare, e singura mea agoniseală, o bocceluţă – îmi este de ajuns pentru a-mi da o temeinică siguranţă şi a-mi transmite nedezminţita convingere că ştiu ce trebuie şi nu trebuie să fac”.

Un drum pe serpentine înzăpezite de la Baia Mare până sus, la Mânăstirea Rohia, pe Dealul Viei, acolo unde părintele Nicolae Gherman a primit poruncă, în vis, să ridice o casă Maicii Domnului… Şi, la 1926, bisericuţa a fost sfinţită cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, rămânând multă vreme un schit la care accesul era destul de dificil. Astăzi, pe Dealul Viei e mult mai uşor de ajuns, iar în mijlocul pădurii de fag şi stejar, unde părintele Gherman înălţa odată micuţa mănăstire, în amintirea fetiţei sale dispărute dintre noi pe când avea doar 10 ani, se află un impunător complex mânăstiresc. Locul unde, după anii prigoanei din închisorile comuniste, Nicolae Steinhardt avea să descopere casa lui Dumnezeu pe pământ.

La Rohia este acum un întreg complex mănăstiresc… Pe drumul care duce de la biserica nouă la Casa Poetului, locul unde Steinhardt şi-a petrecut, într-o chilie, ultimii ani din viaţă, am (re)descoperit o mănăstire care se modernizează, (o fi bine, o fi rău, numai Dumnezeu ştie!), în care se construieşte mult, în care există deja locuri de cazare pentru turişti. Chilia lui Steinhardt se află într-o căsuţă împodobită cu tufe de trandafiri căţărători, acum încărcate de zăpadă. De dincolo de fereastra deschisă, din încăperea unde au rămas acum doar obiectele lui personale, manuscrise, cărţi, icoane şi tablouri, monahul Delarohia, cum s-a semnat el însuşi, îşi va fi scris o parte importantă a operei sale. Munţii şi turla bisericii sunt tot ce se vede din chilia scriitorului. După experienţa închisorii, pe care Virgil Ierunca o numea „academie şi altar”, liniştea de la Rohia l-a adus pe Steinhardt şi mai aproape de Dumnezeu pe care „nu l-ar fi căutat întreaga viaţă, dacă nu l-ar fi găsit”, după cum el însuşi mărturisea, parafrazându-l pe Pascal.

Au trecut ani mulţi de când, în 1912, pe 29 iulie, în comuna Pantelimon se năştea Nicu Aurelian Steinhardt. Provenind dintr-o familie de evrei, cel ce avea să cunoască Taina Botezului într-o celulă de la Jilava, descoperise încă din copilărie sunetul chemător al clopotelor: „Clopotele au fost, aşadar, primul semnal, declanşatorul iniţial al ursitei mele duhovniceşti. (…) Pentru mine, creştinătatea se confundă cu o poveste de dragoste: o dublă îndrăgostire de biserica creştină şi de neamul românesc.” Ce trebuie să fi simţit Steinhardt atunci când, după îndelungi căutări, a sosit pentru prima dată la Rohia şi a ascultat clopotele mănăstirii a căpătat cu siguranţă proporţiile unei revelaţii. Căci, prin 1973, Steinhardt era deja atras de viaţa monahală şi căuta o mănăstire. Aici, pe Dealul Viei, a ajuns împreună cu scriitorul Iordan Chimet, care, înţeles fiind cu prietenul lui, Constantin Noica, l-a dus către locul visat.

Libertatea i-a fost la fel de aproape şi în temniţele comuniste, şi în Ţara Lăpuşului, la mănăstirea care a rămas singurul loc pe care l-a considerat cu adevărat „acasă”, înţelegând mai bine ca oricine cuvintele lui Kierkegaard: „contrariul păcatului nu e virtutea, contrariul păcatului e Libertatea”. Cât despre fericire, a înţeles, de asemenea, că singura ei reţetă este creştinismul. I-am privit lucrurile, care par să fi rămas neatinse de când el a plecat, pentru totdeauna, de la Rohia, ca-ntr-un timp suspendat sus în munţi, departe de lume şi aproape doar de Dumnezeu, cărţile, fotografiile, mobila, icoanele, masa, şi apoi am citit plăcuţa comemorativă de pe clădire: „Aici a locuit între 1980 – 1989 Nicolae Steinhardt. Spirit erudit şi eseist de excepţie. Pe drumul crucii sale îşi găseşte salvarea în soluţia mistică a credinţei. Pustia înverzită a Sfintei Mănăstiri îl păstrează în eternitate.”

Scriitorul, care predica o cu totul altfel de apropiere de Dumnezeu, pentru care Hristos este gentleman şi cavaler, boierul care iartă totul, care şterge cu buretele păcatele, spre deosebire de diavolul-contabil în al cărui registru nu e loc de vreo ştersătură, a lăsat la mănăstirea de pe Dealul Viei o frumoasă urmă a trecerii lui pe acolo. De sus, de la Casa Maramureşeană, chilia albă unde a locuit Steinhardt (şi, într-o vreme, şi poetul Ioan Alexandru) se vede astăzi puţin tristă. E un muzeu şi, ca oricărui muzeu, trebuie să înveţi să-i dai viaţă din interior, populându-l cu propriile gânduri despre omul care a locuit acolo odată.

Trecând înapoi, spre ieşirea din mănăstire, pe lângă cuştile cu fazani din păcate închiși ca-ntr-o temniță (or fi existând şi pe vremea când Nicolae Steinhardt era stareţ?!), spre biblioteca tot de el aranjată, am lăsat în urmă mănăstirea între zidurile căreia s-au născut unele dintre cele mai frumoase cărţi ale literaturii române. Aici, monahul Delarohia îşi va fi retrăit în „Jurnalul fericirii” aventura creştinării în închisoarea Jilava şi aventura întâlnirii cu Dumnezeu atât de frumos rezumată în cuvintele lui: „Situaţia creştinului e la fel de paradoxală ca a lui Don Quijote. E om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar, şi trebuie doar să se întoarcă la ceea ce a fost menit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este.”

1738 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.