Melania se întoarce

O carte într-o pagină

28 februarie 2013

1:00

Scris de:

320 pisici negre„Maiorul Cristescu o examină câteva clipe, apoi scoase din bu­zunar un pacheţel negru şi-l puse pe masă.

– Ce-i asta? Un dar pentru Mirciulică?

– Aţi vrut o probă, spuse Cristescu clătinând capul. O aveţi!

Bătrâna desfăcu hârtia încet. Rămase cu filmul în palmă şi-l privi nedumerită.

– Ce trebuie să fac? Nu ştiu să umblu cu el…

– Țineţi-l în dreptul luminii, zâmbi maiorul amuzat, şi deru­laţi-l încet… Destul! Imaginea nu vă spune nimic? Este filmul pe care i l-aţi dat lui Raul Ionescu pentru a se familiariza cu topo­grafia muzeu­lui şi, mă rog, pentru confecţionarea cheii de la grilaj. Când v-aţi întors acasă – evident, după ce aţi foto­grafiat sălile mu­zeului, câteva tablouri şi chiar pe câţiva dintre vizitatori – apa­ratul fiind în­căr­cat l-aţi declanşat, probabil din neatenţie, şi pelicula a înre­gistrat o parte din odaia în care ne aflăm. Se vede lim­pede tabloul cu cale, scrinul, pendulul, chiar un colţ de perdea. Vă daţi seama că nu încap confuzii. Mi se pare de asemenea extrem de dificil să găsiţi justificarea prezenţei acestei imagini în filmul recuperat de la Dascălu.

Melania avu un surâs ciudat.

„Asta era proba! Îngrozitor de caraghioasă! Cine s-ar fi gân­dit… Trebuia să distrugă filmul după con­fecţionarea cheii. Cu nebu­nii nu e bine să porneşti la drum, lucrul acesta se plăteşte. Şi apoi Mirciulică…“

Revăzu scena. Motanul pe masă jucându-se cu apa­ratul, apă­sând, fără ca ea să audă ori să bage de seamă, pe declanşator…

Se frânse dintr-odată. În faţa maiorului nu se mai afla femeia fără vârstă, sprintenă şi graţioasă, ci o stră­ină. O străină cu chipul sleit, obosită şi tristă.

Şopti, fluturându-şi absentă degetele într-un ciu­­dat rămas-bun:

– Mirciulică… Totdeauna mi-a fost teamă că nu‑i tocmai sincer cu mine.

Motanul privea fix lumânările tortului. În ochii transparenţi, flăcările aprindeau vâlvătăi lungi, de un verde-mineral ca otrava.

 

Picături de ceară roşie cădeau pe masă. Maiorul desprinse cior­chinele fierbinte de la buza sfeşnicului şi începu să-l modeleze între degete. Suflă în lumâ­nare. Un zâmbet nesigur se ivi pe chipul Me­la­niei. Căută reazem şi se ridică. O siluetă gracilă pe care ar fi pu­tut-o doborî un copil.

– Ştiu ce am de făcut, şopti. Sunt aresta… da! Pro­babil va trebui să vă acompaniez.

Cristescu îi ocoli privirea. Din inima lui se alun­gaseră bucu­ria, satisfacţia stridentă, drapelele şi trâm­biţele şi focurile de arti­ficii ale izbânzii.

„De ce dracu’“, se întrebă frământând nervos co­co­loşul de ceară, „de ce-a trebuit să-mi pice mie istoria asta pe cap? Bătrâna are un farmec căruia nu-i pot rezista, mă fascinează mintea şi per­sonalitatea ei, surâsul şi aerul de fetiţă neajutorată, parfumul odăii, şi Mirciulică, şi punga de fondante din scrin…“

Îşi închipuia, fără să fie convins că nu se înşală, că în alte îm­prejurări Melania Lupu ar fi continuat să ducă existenţa încân­tă­toare pe care puţini bătrâni o cunosc. Trecea cu graţie peste neplă­cerile vârstei, nu se lăsase obse­dată de boală, economii şi locul de veci, ştia să-şi inven­teze o mie de bucurii. „Tablourile acelea bles­temate i-au aţâţat fantezia. Goya şi Rem­brandt! Dacă nu s-ar fi spart atunci ţeava de apă, nu le-ar fi descoperit niciodată. Şi dacă veci­nii ei nu s‑ar fi lăsat antrenaţi în aceeaşi cursă dementă… Şi dacă ceilalţi, Scarlat, Ionescu, Dascălu, ameţiţi de miză, ace­eaşi miză, n-ar fi muşcat din nadă. Aceeaşi nadă. Şi dacă… Prea mulţi dacă…“

Îi venea greu să-şi ridice ochii. Un foşnet de mă­tase plutea în liniştea încăperii. Motanul încerca să îşi dez­noade panglica roşie de la gât. Cu o mişcare mecanică, Melania îşi desprinse perlele. Le lăsă să curgă printre degete, cântărindu-le parcă.

„Păcat, draga mea! O lovitură – căci nu văd de ce nu am spune adevărului pe nume – concepuseşi o lo-vi-tu-ră, minunat combi­nată, care s-a sfărâmat ca un porţelan delicat. Ah! Gândeşte-te numai la per­for­manţa de a-ţi fi dirijat complicii fără ca ei să te cunoască. Îţi vine să plângi de necaz, dar crede-mă, Melanie, nu‑i acum momentul. N-ai fi putut bănui în ruptul capu­lui că Mir­ciu­lică va declanşa aparatul foto.“

 

(Fragment din romanul „320 de pisici negre“ de Rodica Ojog-Brașoveanu, publicat de Editura Nemira)

 

 

 

 

730 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.