„Mizerabilii” şi nevoia de poveste

Cultură Exclusiv

26 ianuarie 2013

14:35

Scris de:

UN FILM PE SAPTAMANA

În weekend trebuie să faci ceva pentru tine. În weekend trebuie să te dezlipești de computer. În weekend trebuie să-ți aduci aminte că ești om. În weekend trebuie să citești, să mergi la teatru sau la film, să asculți muzică, să te plimbi. În realitate sau în imaginație. Fiecare dintre noi este ce citește, ce vede, ce ascultă.

Epoca.ro vrea să-ți trezească pofta de viață cu filme, spectacole, cărți și călătorii. Fii liber și alege pentru tine!

„Mizerabilii” lui Tom Hooper, filmul care a obţinut trei premii importante la recent încheiata ediţie a Globurilor de Aur (Cel mai bun film comedie/musical, Cel mai bun actor în rol principal şi Cea mai bună actriţă în rol secundar) şi are opt nominalizări la Oscar, a avut în această săptămână premiera în cinematografele din România.

O adaptare pentru marele ecran a celui mai longeviv musical din toate timpurile, filmul regizorului Tom Hooper, care în urmă cu câţiva ani a obţinut un Oscar pentru „Discursul regelui”, propune o formulă aproape scenică pentru povestea lui Hugo. Decoruri construite „ca la teatru”, dar folosindu-se de toate beneficiile noilor tehnici ale cinematografiei, pedala emoţiei apăsată la maxim, muzică frumoasă şi melodii devenite celebre, imagini copleşitoare, o doză de umor şi multă dramă, totul face din „Mizerabilii” unul din acele lungmetraje care au toate şansele să aducă valuri de spectatori în sălile de cinematograf. (Şi totuşi, culmea, în seara în care am fost eu, deşi era prima zi în care se proiecta la Bucureşti, în sală au fost aproape zece oameni…).

Povestea lui Jean Valjean, interpretat de Hugh Jackman, care a obţinut un Glob de Aur pentru acest rol, este construită astfel încât drama, cu nuanţele ei, suferinţa, cu nuanţele ei, sunt desfăcute şi etalate cu o voluptate ce trece automat în rândul spectatorilor. E un mecanism care – se pare – nu dă greş niciodată. Şi pe care regizorul şi-l asumă evident, mizând pe o antiteză alb-negru, bine-rău, aproape ostentativă şi apăsând pe acele butoane general-umane care-i garantează succesul. De alfel, filmul, cu succesul pe care l-a avut deja şi care se anunţă de-abia la început, ca şi musicalul care i-a stat la bază şi care se joacă de 27 de ani în toată lumea, vorbeşte despre aceeaşi nevoie de poveste a omului dintotdeauna.

Încă de la cea dintâi imagine – amestec irezistibil de realism şi metaforă – cu ocnaşii cufundaţi până la brâu în apă, care trag din greu de funii cântându-şi suferinţa, o imagine a mizeriei şi a chinului absolut, un fel de iad creat la limita dintre închipuire şi realitate, filmul mizează pe emoţie şi pe forţa poveştii. Aşa va fi şi cântecul dinaintea morţii al lui Fantine (Anne Hathaway a obţinut Globul de Aur pentru Cel mai bun rol secundar), în care-şi evocă viaţa, tinereţea, iubirea înşelată, destinul care a transformat-o într-o prostituată care-şi vinde părul, dinţii şi corpul ca să-i poată trimite bani fetiţei. Aşa va fi şi tulburătoarea scenă în care copilul Gavroche moare cântând în faţa baricadei sau cea în care tânărul Marius se întoarce în locul în care pusese la cale revoluţia împreună cu amicii lui, acum toţi morţi… scaune goale şi mese goale.

Dar unul dintre cele mai puternice momente din întregul film rămâne cel în care ocnaşul Jean Valjean, fugit din puşcărie, e primit de preotul care-l transformă în om, acel moment pe care Steinhardt îl considera una dintre cele mai frumoase pilde creştine. Valjean fură tot argintul omului care îl primise în casa lui şi, când este prins, preotul declară că el i le dăruise şi câştigă pentru totdeauna un suflet. Iar prima imagine a libertăţii, când părăseşte ocna, crucea pe cerul albastru, deşi clişeistică, are un impact puternic şi care nu se diluează în scenele următoare.

Cum filmul îşi propune şi mizează tocmai pe impactul ideii că binele învinge răul şi că în alt plan există răsplată, scenele toate sunt construite în acest spirit – un realism artificial, de butaforie – cu imagini de o poezie tulburătoare, fie că e vorba de frumuseţea grădinii cu trandafiri în care Cosette îi vorbeşte pentru prima dată într-o seară lui Marius, fie că e vorba de cântecul lui Eponine, care plânge umblând în ploaie pe străzi şi cântându-şi iubirea pentru acelaşi Marius. Fie că e vorba de scenele în care Valjean îl cară pe Marius prin canalele Parisului, pline de mizerie, fie că e vorba de bălţile de pe străzile Parisului care se colorează în roşu de sânge.

Aşadar, dacă vă e dor de o poveste, de un musical, de emoţie şi de lacrimi, şi de dramă, „Mizerabilii” este cea mai bună alegere.

1172 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.