Munca la români

Exclusiv Social

21 februarie 2013

13:03

Scris de: and

„Românul nu e leneş, aşa cum ne întrecem cu toţii să ne flagelăm în ultima vreme – şi în această privinţă, să te ferească Dumnezeu de greierele parvenit, că e cea mai cicălitoare furnică moralistă! Există însă, bineînţeles, şi români leneşi, dar o populaţie întreagă n-are cum să fie puturoasă, pentru simplul motiv că nu ar mai avea cum să existe. Sîntem, deci, şi noi, un popor harnic, dar în felul nostru. Acest fel pare să fi pierdut însă ceva important în ultima vreme: sensul muncii, adică de ce şi cum e bine să munceşti?“

Așa scrie antropologul Vintilă Mihăilescu în articolul său din „Dilema Veche“. Românul nu e leneș, românul se transformă, aș zice eu, folosind o parafrază ieftină, recunosc. Românul se transformă, se robotizează și se anulează încet, dar sigur. Și țăranul care muncește pământul, cât și cum poate, și corporatistul care adoarme cu capul pe tastatură. De la copil la vârstnic, românul e dezorientat. Ceea ce se numește, cu o expresie în sine vagă, confuzia valorilor îl afectează direct. Românul e prieten cu munca, dar în ce fel?

Pleacă în străinătate, unde, la „munca de jos“, câștigă mai bine decât la „munca de sus“ ori „de mijloc“ în țara lui. Sau ziua e profesor de filozofie la un liceu bucureștean, iar seara și noaptea chelner la o cafenea din centrul orașului (caz real). Sau e asistent universitar și câștigă în jur de 1000 de lei pe lună, caz în care este, ani buni, un întreținut cu acte în regulă etc. Sunt câteva anomalii, perpetuate de decenii, deci acum percepute ca situații obișnuite și acceptate ca atare. Relația românului cu munca nu se poate defini, nu se poate încadra într-o ramă generală, pentru că ea depinde semnificativ și de relația românului cu banii, iar aceasta este individuală. Românul vrea să facă, încă mai are preocupări, încă mai are pasiuni, deși ele par să fie pe cale de dispariție, amenințate de viața corporatistă ce se întinde, se întinde, se întinde și sufocă tot, tot, tot, dar fondul lui ancestral nu se dezminte și-l arată din nou cu corăbiile înecate, dezorientat și negativist. Cred și eu. Pasiunea nu-i ține nici de cald seara, nu-i plătește medicamentele și serviciile medicale, concediul sau orice altceva.

Iar adevărul, dincolo de idei vehiculate de diferite abordări, fără îndoială interesante și demne de toată atenția, este că ultimul lucrul pe care-l primește românul pentru munca lui sunt banii. Totul, până acolo. Sufocat de condițiile precare de trai și de obligațiile care cresc, cresc, cresc, rămas fără slujbă, românul se chinuie să trăiască. Și angajatorul se chinuie să trăiască și are tot felul de fantezii despre cum să mai scoată un bănuț. Puținele anunțuri care vestesc posturi vacante creează o imagine de coșmar: sunt preferați oamenii fără copii, dispuși să accepte program prelungit etc. etc. etc. Dacă se poate, chiar foarte prelungit. De fapt, cel mai sigur nonstop.

Românul și-a pierdut într-adevăr rostul muncii. Are dreptate Vintilă Mihăilescu să facă o asemenea afirmație. El nu mai știe de ce muncește. Pentru capital financiar? Să fim serioși! Pentru capital simbolic? Să fim serioși! Cine pune vreun preț pe înfăptuirile remarcabile, într-un domeniu sau altul, în România? Cine dă o știre despre sau un premiu pentru tot felul de descoperiri științifice (care par minore, dar se dovedesc majore) pe care savanții din precarele noastre laboratoare le fac mai des decât aflăm noi?

Rămas fără răsplată, fără capital financiar și fără capital simbolic, românul muncește ca să supraviețuiască și asta îl frustrează. Muncii lui îi trebuie un rost. Dar când îl va primi în societatea agitată a începutului de mileniu, prinsă într-o criză economică reală, dar și prilej de profitorie la fel de reală?

1208 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.