„Murise, iar pedeapsa lui era să fie veșnic și de a pururi el însuși“

O carte într-o pagină

24 februarie 2013

9:59

Scris de: and

„Ramón Espejo s‑a trezit plutind într‑o mare de întuneric. Pe moment, a rămas destins și nepăsător, lunecând mai departe domol, dar apoi identitatea de sine i‑a revenit șovăitor, ca o retrospecție nedorită.

După neantul cald și adânc dinainte, nu era deloc plăcut să‑și aducă aminte cine e. Fără să se fi dezme­ticit complet, simțea totuși povara propriei ființe în­ne­gurându‑i sufletul. Disperarea, furia, permanenta neliniște mistuitoare îi răsunau în minte ca răgușeala unui om dregându‑și glasul în încăperea de‑alături. Ce minunat fusese răstimpul cât nu știuse de sine, nu ca acum, când era din nou el însuși. Prima lui reacție cu adevărat conștientă a fost să nege dezamăgirea pro­vocată de gândul că exista.

Era Ramón Espejo. Făcea prospecțiuni geologice în regiunile de lângă Nuevo Janeiro. El era… el era… Ramón Espejo.

S‑ar fi așteptat ca acum să îl năpădească amănunte legate de existența lui – ce făcuse noaptea trecută, ce urma să facă astăzi, ce ranchiune nutrea, ce resen­timente îl chinuiseră recent –, însă firul logic pur și simplu îi scăpa. Știa despre el că era Ramón Espejo – dar nu știa unde se afla. Nici cum ajunsese acolo.

Tulburat, a încercat să deschidă ochii și a con­statat că avea ochii deja deschiși. Indiferent unde se găsea acum, locul era complet neluminat, mai în­tune­cos decât noaptea junglei, mai întunecos decât gro­tele adânci scobite în stâncile de gresie de lângă Gâtul‑Le­bedei.

Sau poate că orbise.

O panică alarmantă i‑a încolțit în inimă la gândul acestei posibilități. Auzise și el povestindu‑se despre oameni care se îmbătaseră criță cu muscat sintetic de două parale sau cu Sweet Mary și când se treziseră din beție erau orbi. Oare așa făcuse și el? Își pierduse oare orice urmă de autocontrol? Frica i s‑a prelins ca un fior rece pe șira spinării. Dar pe el nu‑l durea capul și nici nu avea arsuri la stomac. A închis pleoapele, clipind tare de câteva ori, sperând absurd că prin miș­carea aceasta brutală își va recăpăta vederea; singurul rezultat a fost o explozie de picățele pastel strălu­ci­toare prin fața retinelor, culori învolburate ameți­tor, care erau cumva mai îngrijorătoare decât întune­ci­mea precedentă.

Senzația inițială de letargie și amorțeală s‑a risipit, așa că acum a încercat să strige. Simțea cum buzele i se mișcau cu lentoare, dar nu auzea nimic. Cumva și surzise, poate? A încercat să se răsucească și să se ri­dice în capul oaselor, dar nu a reușit. S‑a rezemat cu spatele de nimic, plutind din nou, fără să se zbată, însă gândind frenetic. Se trezise de‑a binelea acum, dar tot nu‑și amintea unde se afla, nici cum ajunsese acolo. Poate că era în primejdie: imobilitatea aceasta părea deopotrivă sugestivă și de rău augur. Fusese prins oare într‑o surpare de teren? Poate rămăsese îngropat sub o prăvălire de stânci. A vrut să‑și dea seama cum își simte trupul, ascuțindu‑și toate simțurile, dar în­tr‑un final a conchis că nu simțea niciun fel de greutate sau apăsare, nimic care să‑l țină strivit și imobilizat. E posibil să nu mai simți nimic, dacă măduva spinării a fost secționată, s‑a gândit el într‑o străfulgerare de groază crâncenă. Reflecând, însă, mai bine, s‑a con­vins că era exclus să fie așa: putea să miște trupul un pic, deși, dacă încerca să se ridice în șezut, ceva îl împiedica, îi îndrepta forțat șira spinării, îi trăgea bra­țele și umerii înapoi în jos, cu tot efortul lui de a le schimba poziția. Era ca și cum s‑ar fi mișcat printr‑o melasă, doar că melasa îl împingea pe spate, țintuin­du‑l locului, constant, ferm, implacabil.

Nu simțea nimic umed pe piele, niciun curent de aer, nicio adiere, nici căldură sau frig. Și nici nu părea să se rezeme de ceva solid. S‑ar fi zis că prima im­presie fusese corectă. Plutea, prins în capcana întune­cimii, țintuit în loc. S‑a imaginat ca o insectă într‑o bucată de chihlimbar, încremenit în melasa cleioasă care îl înconjura, acoperindu‑l complet. Dar atunci cum respira?

Nu respira, și‑a dat el seama. Nu respira deloc.

O panică sfâșietoare l‑a cutremurat din rărunchi. Orice urmă de rațiune a pierit brusc, când a început să se lupte ca un animal pentru viața lui. Degetele bâjbâiau ca niște gheare în neantul care îl împresura, căznindu‑se să răzbească la suprafață spre o imaginară gură de aer. A încercat să țipe. Timpul a încetat să mai însemne ceva, lupta aceasta consumându‑i toată ener­gia, încât nu‑și mai dădea seama cât se zbătuse așa, înainte de a se prăbuși înapoi, vlăguit. Melasa din jurul lui l‑a tras în jos, constant, ferm, exact unde fusese îna­inte – la locul lui. Se gândea că ar fi trebuit să gâ­fâie, să audă sângele zvâcnindu‑i în urechi, să simtă inima bubuindu‑i în piept – nimic, însă. Nu răsu­fla, inima nu‑i bătea. Nicio senzație de sufocare.

Era mort.

Era mort și plutea pe o vastă mare uscată, ce se întindea departe spre eternitate, în toate direcțiile. Deși orb și surd, simțea totuși imensitatea acelui ne­mărginit ocean de noapte veșnică.

Murise și era în Limb, Limbul pe care îl tot repu­dia papa la San Estaban, așteptând în beznă Ziua Judecății de Apoi.

Aproape că‑i venea să râdă când se gândea – era mai bine decât ce îi prevestise preotul catolic de la biseri­cuța de chirpici din cătunul lui situat în munții din nordul Mexicului; părintele Ortega îl amenințase adesea că, păcătos cum îl vedea, va ajunge direct în flăcările și chinurile Iadului, de îndată ce va muri nespovedit – dar nu se simțea în stare să ducă ideea mai departe. Murise, iar acest gol – infinita întunecime, infinita neclintire, prins în capcană singur doar cu mintea lui – era ceea ce îl așteptase mereu toată viața, în ciuda laudelor și a binecuvântărilor Bisericii, în ciuda păcatelor lui și, uneori, a căințelor pe jumă­tate sincere. În zadar, nimic din toate astea nu schimbase ceva. Nenumărați ani se așterneau în fața lui, fără alte repere, decât propriile lui păcate și neajunsuri. Murise, iar pedeapsa lui era să fie veșnic și de‑a pururi el însuși, sub ochiul implacabil și nevăzut al lui Dumnezeu.“

(Fragment din romanul Fuga vânătorului, de George R. R. Martin, Gardner Dozois și Daniel Abraham, publicat de Editura Nemira)

http://www.nemira.ro/nautilus-sf/fuga-vanatorului–2012

 

596 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.