Muzeul Enescu în palatul „Nababului”

Scris de:

muzeuen1LOCURI ÎN INIMĂ

În weekend trebuie să faci ceva pentru tine. Fiecare dintre noi este ceea ce citește, ce vede, ce ascultă. În weekend, Epoca.ro te invită să (te) descoperi…

Ce-ar fi să (re)descoperiți Bucureștiul cu ce are el bun, dacă tot a venit primăvara și există destule spații insuficient explorate? Și să începeți dintr-un loc de o adevărată europenitate, fief al muzicii, ce ar merita ceva mai multă atenție și de la simplul trecător prin centrul capitalei, și de la autorități?

Pe Calea Victoriei, în buricul târgului, dăm de un spațiu pe lângă care mulți dintre noi trec frecvent, fără să se aventureze înăuntru. La începutul mileniului III nici timpul, nici curiozitatea nu mai sunt ce au fost. Fără îndoială însă că mai toți am remarcat, în grabă, clădirea „cu lei”, aflată puțin mai sus de Casa Vernescu, adică la numărul 141. De mai bine de 50 de ani, ea găzduiește Muzeul Național „George Enescu” și în spatele ei se află casa memorială dedicată aceluiași compozitor.

De la Palatul Cantacuzino la casa cu lei”

Liniște și răcoare la început de primăvară în Palatul Cantacuzino, nume sub care e cunoscut edificiul, unul dintre cele mai spectaculoase din București, emblemă a rafinamentului care pătrunsese în urbea lui Bucur în zorii secolului XX, dar care n-a avut, cum știm, nici viață lungă, nici o putere de influență care să miște munții din loc. Astăzi, Muzeul Enescu împarte fostul palat al „Nababului” (Gheorghe Grigore Cantacuzino, primar al Bucureștiului, prim-ministru și președinte al Partidului Conservator) cu Uniunea Compozitorilor din România.

Istoria clădirii care a trecut cu bine de venerabila vârstă de 100 de ani a început de la dorința „Nababului” de a avea o reședință somptuoasă. Aceasta este chiar trăsătura principală a locului și se vede imediat ce dai cu ochii de palat, mai precis de o intrare elegantă, acoperită de o copertină larg,  în stil Art Nouveau, păzită simbolic de doi lei care i-au adus palatului numele, ca să nu zic porecla, de „casa cu lei”. În 1913, an în care în una dintre încăperile palatului s-a semnat Pacea de la București, care a adus încheierea celui de-al doilea război balcanic, a devenit proprietatea lui Mihail Cantacuzino, fiul  „Nababului”, căsătorit cu Maria Rosetti-Tescanu. Peste mai mult de două decenii, aceasta din urmă avea să devină soția lui George Enescu. În 1945-1946, cei doi au locuit în casa din spatele palatului, azi casă memorială. S-a întâmplat după ce Președinția Consiliului de Miniștri își avusese sediul aici. Și, trist, dar adevărat și previzibil, după 1947 și până la transformarea în muzeu, Palatul Contacuzino a găzduit Institutul de Studii Româno-Sovietice.

A devenit apoi muzeul dedicat celui mai mare compozitor român în 1956, la un an dupa moartea acestuia, datorită testamentului lăsat de Maria (Maruca) Enescu.

Unde sunt serile de altădată?

Prea puțin se mai poate ghici azi atmosfera care domina odată saloanele din „casa cu lei”, unde George Enescu concerta adesea. Expoziția permanentă din cele trei încăperi deschise vizitatorilor cuprinde câteva obiecte și e sobră, poate prea sobră, și destul de săracă în explicații. Medaliile, diplomele, partiturile, fotografiile sau prima vioară pe care a primit-o fiul de țăran născut la Liveni, școlit apoi la Viena și la Paris, sunt sufocate de o aură muzeală care nu aduce în prezent  muzica adâncă a celui care i-a fost mentor unui violonist ca Yehudi Menuhin. Spre deosebire de Vila „Luminiș” de la Sinaia, dăruită Marucăi de George Enescu, ea însăși o lume vie și irezistibilă, expoziția din palatul de pe Calea Victoriei îți întărește impresia că artistul pe care îl celebrează ar merita mai multe eforturi, așa cum memoria lui ar avea nevoie să fie conturată mai viu și mai cuprinzător.

Casa memorială din spate, deloc spațioasă, este, într-un fel, mai relevantă pentru arta profesată de compozitorul român. În ea se văd, ca și la vila de la Sinaia, tot muzeu, modestia și smerenia lui George Enescu: o încăpere mică, cu scoarță românească pe jos, cu câteva icoane de lemn agățate de perete, un birou și o etajeră de cărți, alături de un dulap din len masiv. Jos, o valiză a muzicianului zgârcit la vorbă, iubitor de tăcere, iar pe birou, ochelarii. O scenă în care personajul absent este, de fapt, foarte prezent. Un spațiu de reculegere și concentrare ce contrastează puternic cu camera alăturată, a Marucăi, spațioasă, princiară, opulentă, teatrală. Contrastul este același în splendida casă de pe malul râului Prahova.

Documentarul pe care-l puteți urmări dacă vizitați Palatul Cantacuzino este singurul mijloc modern ce mai animă acest spațiu simbolic, unde se țin, din când în când, concerte. Cât despre atmosfera seratelor muzicale pe care palatul le găzduia odinioară, ea nu mai există decât în volume de memorialistică, căci muzeul nu o reconstituie nici măcar superficial. Închei cu o evocare relevantă: „Fiecare dintre oaspeți, oricare i-ar fi fost obârșia, orice musafir se simțea <à son aise>, cum spune francezul. Cordialitate, fără adevărată familiaritate, Stăpâna nu pretindea fățiș o îmbrăcăminte protocolară nimănui, mai cu seamă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și în anii ce i-au urmat (…) Doamna nu admitea convorbiri (…) în timpul execuțiilor muzicale, ceea ce era firesc. (…) De asemenea, în anii de mai târziu, când maestrul părea – și era într-adevăr – obosit, surmenat, apăreau pe ziduri și pe uși avertismente să nu i se vorbească, în care se putea recunoaște caligrafia înaltei doamne.”

1952 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.