„Noaptea” de la Auschwitz

Cultură Epoca de weekend

16 martie 2013

13:59

Scris de:

NoapteaO CARTE PE SĂPTĂMÂNĂ

În weekend trebuie să faci ceva pentru tine. Fiecare dintre noi este ceea ce citește, ce vede, ce ascultă. În weekend, Epoca.ro te invită să (te) descoperi…

„N-am să uit niciodată noaptea aceea, prima noapte de lagăr, care mi-a preschimbat viaţa într-o singură noapte lungă, de şapte ori blestemată, de şapte ori zăvorâtă. N-am să uit niciodată fumul acela. N-am să uit niciodată feţişoarele copiilor ale căror trupuri le-am văzut arzând, transformate în ghirlande de fum sub cerul albastru şi mut. N-am să uit niciodată acele flăcări care mi-au mistuit pentru totdeauna credinţa. N-am să uit niciodată acea linişte nocturnă care m-a lipsit pentru totdeauna de dorinţa de a trăi. N-am să uit niciodată clipele acelea care mi-au ucis sufletul, mi l-au ucis pe Dumnezeul în care credeam şi mi-au preschimbat visele în ţărână. N-am să uit niciodată toate acestea, chiar dacă aş fi condamnat să trăiesc pe pământ la fel de mult ca Dumnezeu însuşi. Niciodată.”

Acestea rânduri sunt desprinse dintr-o carte care ar trebui să devină lectură obligatorie pentru toate categoriile de cititori trecuţi de 16 ani. „Noaptea” este ţinutul întunericului din care nu există scăpare, un întuneric ce nu se poate imagina şi, cu atât mai puţin, povesti. Dar un întuneric care s-a întâmplat şi pe care l-au trăit evrei deportaţi la Auschwitz şi la Buchenwald. Alături de „Mai este oare acesta un om”, scrierea autobiografică a lui Primo Levi, sau celebrul jurnal al Annei Frank, „Noaptea” lui Elie Wiesel rămâne o mărturie fundamentală a calvarului din lagărele naziste. O mărturie care nu se încadrează în ceea ce numim literatură concentraţionară, o mărturie venită la ani după ce autorul a experiementat infernul, o carte care i se datorează insistenţei lui François Mauriac (detractorii lui Elie Wiesel susţin chiar că însăşi scriitura ar fi a lui Mauriac), convins că a uita înseamnă a jigni. În ea vă aşteaptă, ca pe toate milioanele de cititori care au citit această carte în cei peste 50 de ani trecuţi de la apariţia ei în Franţa, povestea supremă a timpurilor moderne despre nebunie, pierderea credinţei, imposibilitatea de a mai crede în Dumnezeu la şi după Auschwitz.

Elie Wiesel a trăit-o, după care a scris-o simplu, fără retorică, într-un necesar exerciţiu de imposibilă exorcizare. Copleşit de răul atotputernic, martorul învaţă să trăiască după experienţa lagărului şi apoi aşterne o hârtie spre a depune mărturie pentru milioane de oameni ucişi ori mutilaţi. Iniţial scrisă în idiş şi intitulată „Şi lumea a păstrat tăcerea”, această scurtă confesiune a fost publicată în Franţa cu titlul „Noaptea”, în 1958, la Editions du Minuit. A fost cartea care l-a ajutat să supravieţuiască, prima carte din cele 40 ale lui Elie Wiesel, care peste aproape trei decenii avea să primească Premiul Nobel pentru Pace şi, desigur, să fie contestat şi disputat. Rolul „Nopţii” pe scena prezentului are prea puţină legătură cu literatura. Mărturia este pur şi simplu un instrument necesar, pur şi simplu o cale de neocolit, aşa cum Elie Wiesel spunea în prefaţă: „Nu uitaţi, tinerii mei prieteni: nu am scris această carte pentru a face oamenii să plângă; am scris-o pentru a-i sensibiliza faţă de ceea ce au îndurat evreii la acea vreme. În acest fel voi veţi justifica speranţa voastră că trecutul meu nu trebuie să devină şi nu va deveni viitorul nimănui”.

Iar trecutul lui Elie Wiesel este arhicunoscut. Pe scurt, el începe la Sighet, în Transilvania, în 1929. La 15 ani, adolescentul Eliazer e deportat la Auschwitz împreună cu tatăl, cu mama şi cu sora mai mică, Ţipora (pe care nu le va mai revedea niciodată după sosirea în lagăr). Urmează apoi experienţa Buchenwald, unde-şi va pierde tatăl. După eliberare, ajunge în Franţa. Şi acolo scrie „Noaptea”, încercând să consemneze ce nu se poate consemna, să povestească ce nu se poate povesti, într-o post-eră (după Auschwitz) în care arta nu mai este posibilă, cum spunea Adorno. În paginile puţine din volumul „Noaptea” se vede monstruos ruptura radicală din istoria omenirii pe care o numim Auschwitz, îl ele palpită toată animalitatea omului şi impasibilitatea unei divinităţi de-a pururi de neînţeles. Acolo, entitatea numită Dumnezeu a arătat că omul s-a născut spre a fugi de moarte şi, în acelaşi timp, spre a vedea în ea o scăpare. Acolo, un adolescent de 15 ani ştie moartea mai bine decât oricine. Fuge de ea cu toate puterile, dar ea este pretutindeni. În cele din urmă, rămâne în viaţă, dar şi moartea rămâne în el: „Moartea mă înfăşurase de jur împrejur, mă sufoca. Moartea se lipea de mine. Mi se părea că aş fi putut să o ating. Gândul de a muri, de a înceta să exist începea să mă fascineze. Să nu mai exist. Să nu mai simt durerea aceea groaznică din picior. Să nu mai simt nimic, nici oboseala, nici frigul, nimic. Să ies din rând, să mă las să alunec spre marginea drumului… Faptul că tata era încă acolo a fost singurul lucru care m-a împiedicat să cedez. Alerga lângă mine, cu răsuflarea tăiată, la capătul puterilor, aproape să se prăbuşească. Nu aveam dreptul să mă las să mor. Ce s-ar fi ales de el, dacă eu n-aş mai fi fost? Eram singurul lui sprijin.”

Rememorarea din „Noaptea” începe de la libertatea din orăşelul Sighet, cu Moşe Ţârcovnicul şi profeţiile lui, ajunge în infern şi se sfârşeşe cu drumul spre libertate. O libertate ce presupune şi libertatea de a uita. Dar Elie Wiesel nu crede în uitarea terapeutică. Dimpotrivă, existenţa lui de după Auschwitz a stat sub semnul amintirii terapeutice, iar „Noaptea” a fost prima în care autorul a imortalizat chipul de neprivit şi de neuitat al infernului, dincolo de literatură, dincolo de animalic, dincolo de uman. Pentru toţi cei cărora le pasă de om şi de oameni, rămâne lectură obligatorie.

Elie Wiesel, Noaptea, traducere de Lia Decei, Editura Corint, 2012

2594 vizualizari


Un comentariu

  1. Elena Sachse spune:

    Impresionat, trist,dureros….nu am cuvinte sa-mi exprim durerea pentru cele intimplate si traite de evrei si de alti oamnei in timpul razboiulu. E o nedreptate, strigatoare la cer….ca oamenii sa fie omoriti fara mila, de alti oameni…Scrierea de mai sus e facut ca o eliberare…nu ca o condamnare…dar e TRISTA, e DUREROASA pentru noi care citim, prin ce au trecut semenii nostru. Tot odata ii admir pentru puterea, curajul, demnitatea de-a supravietui…pentru ca e vorba de supravietuire..

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.