O dramă care începe duminică la prânz

O carte într-o pagină

5 martie 2013

1:01

Scris de:

Cutia cu nasturi„Priveau consternaţi victima. După toate aparenţele, murise asfixiată. Sufocată, probabil, cu perna de alături.

Oamenii păreau să nu priceapă. Izbucniră toţi deodată:

– Cum naiba?! Acum juma’ de oră era bine mersi

De subit n‑ai auzit?

– Nu fi cretin. Doar dacă nu‑l cheamă pe vreunul din noi „Subit“.

– E oribilCu noi alături, la câţiva metri.

Băieţelul scâncea speriat.

Duceţi‑l undeva pe ăsta micu’…

– Bine că a mierlit‑o!

Cenzurează‑te! Începând de acum orice cuvânt imprudent ne poate costa.

– Oricum, s‑a lucrat deştept!

– Cred… Cred că nu vă daţi seama de gravitatea cazului.

Simt că‑mi pierd minţile.

– Date fiind circumstanţele, înţelegeţi că toţi, fără excepţie, suntem în aceeaşi găleată

– Cu rahat!

– Lăsaţi şueta!

Domnilor! Chemaţi Poliţia. Poate criminalul se plimbă pe afară. Poţi paria pe mântuirea sufletului dumitale, că‑i acilea, prezinte şi de faţă…

 

Din toate cele şapte declaraţii făcute Poliţiei, un fapt rezulta cu certitudine. În realitate drama începuse cu exact două zile în urmă. Duminică la prânz.

(…)

 

Recunoscu unghiile exagerat de lungi ale Gigetei care‑i zgâriau discret uşa. Alteori, la fel de discret şi distins, bătea cu palma, ca doamnele din aristocraţia vechii Chine. Bătrânul Manole Paulian oftă imperceptibil. Nu‑i plăcea să fie surprins. Peste masa mică, din lemn de lămâi, aşternuse o pătură. Pătura era verde, uni, pentru ca nasturii să se distingă. Sute de nasturi, de toate soiurile, de toate culorile pentru toate ocaziile, care se adunaseră timp de decenii într‑o cutie de pantofi. Pe capac, se mai distingea în litere ronde, fluide, numele casei: „Raoul“. Raoul, faimosul cizmar de pe Calea Victoriei. „Cum, nu ştiţi? Sigur, dumneavoastră sunteţi tineri. Şi azi există un atelier de încălţăminte acolo. Vizavi de Telefoane…“ Pantofii Dandy – chevrot alb cu boturi şi călcâie din lac havane – stârniseră dezaprobarea mătuşilor din Antim, manifestată ca întotdeauna sobru: o privire scurtă destinată obiectului infamant, o sprânceană ridicată (stânga la Marie, dreapta la Cuţa), apoi zâmbet creţ la care participa doar partea inferioară a obrazului.

„Eşti gentil, Manolache, că ai venit să ne vezi! Ce mai face Virginica, draga de ea?…“

Glasuri blânde, melodioase, „acordate“ în pensioanele anilor 1890… „Şi glasurile se schimbă, în funcţie de epocă“, observă bătrânul uimit de propria constatare. Ches­tiunea nu‑i trecuse niciodată prin minte.

Gigeta cuprinse dintr‑o privire întreaga încăpere. Un zâmbet insesizabil, ca un foşnet de umbre, alteră pentru o fracţiune de secundă solemnitatea obrazului prea pictat.

– Bună dimineaţa, Coco. Ce faci?

Indică uşor din bărbie masa invadată de nasturi. Manole Paulian se foi nelaîndemână.

– Puţină ordine. Tre… Trebuia de mult s‑o fac, dar ştiţi cum se întâmplă. Amânăm totdeauna chestiunile dezagreabile.

Gigeta aruncă o privire în oglinda din spatele bătrânului. Declară absentă:

– Păcat. E o zi minunată. Astea‑s cazne pe care le rezolvi de obicei iarna… Serile acelea oribile care nu se mai isprăvesc… De ce nu faci o plimbare?

– Cred că ai dreptate… Să văd mai târziu.

Gigeta, convinsă că bătrânul nu se va mişca din casă, dar ăsta era el, nu contrazicea pe nimeni niciodată, în fond un tip şic, care nu deranja, ridică din umeri. Tot abia schiţat, cu economia de gesturi care o caracteriza.

– Cum crezi… Noi ne întoarcem pe seară. Dacă sună Dinuleştii, spune‑le să revină în jur de opt… Bon amuse­ment… Crişan!… Te rog, e târziu.

Crişan, un băieţel slăbuţ cu ochi iscoditori, opintea s‑o clintească pe maică‑sa din prag. Ţâşni pe lângă şoldul puternic şi se opri în mijlocul încăperii. În poziţie de drepţi, înclină brusc capul – mostră de salut în mediile diploma­tice de dinainte de război. Mişcarea şi textul, aparţinând unui amic de‑al casei, fost diplomat, îi plăcuseră.

Rosti cu voce îngroşată:

– Mes hommages.

Respectând scenariul, bătrânul se ridică şi‑i strânse solemn, bărbăteşte, mâna.

Era ritualul de fiecare dimineaţă. Avea zece ani şi îşi adora bunicul. Ei doi se înţelegeau de minune. De maică‑sa se temea, iar pe Dinu Paulian, tatăl, îl trata încă de pe acum ca pe un simplu colocatar, un figurant. Oricum, distribuţia a doua. “

 

(Fragment din romanul „Cutia cu nasturi“ de Rodica-Ojog Brașoveanu, publicat la Editura Nemira)

 


705 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.