O evreică în Florența familiei Borgia

O carte într-o pagină

29 ianuarie 2013

1:00

Scris de:

Borgia„Sfârşitul culesului vaniliei atrage întotdeauna o mulţime de vizitatori. Sunt negustorii, apoi reprezentanţii reginei, bineînţeles, care vin sã stabileascã preţurile, dar mai sunt şi cei care vin sã vadã zburătorii. Copacul a fost ales, doborât şi aşezat în piaţa oraşului, iar preoţii de toate confesiunile şi-au spus rugãciunile asupra lui, l-au tãmâiat şi l-au stropit cu sânge de pui. Funiile au fost încercate şi ultimele amănunte adaugate la pelerinele cu pene şi bonete. Dorm prost zilele astea şi m-am trezit de dimineaţã înainte de rãsãrit, bântuitã de cântecul îndrăzneţ, singuratic al unui caporal care exersa la flaut sus pe platforma sa, aplecat sub greutatea cerului şi a vânturilor.

Aşadar, mă trezisem deja când Gideon s-a întors de la Villa Rica însoţit de un cãlãtor din Ferrara. Podeaua fusese mãturatã şi oala cu porumb pusã, la fiert. Gideon a mers direct la Xanat şi la copil, poate din tact, poate din cauzã cã le dusese dorul, lasându-mã singurã cu drumeţul. Spun „singurã”, dar de fapt în jurul meu se mai învârteau încã vreo patru sau cinci dintre copiii mai mari, treziţi şi ei devreme pentru cã era ziua oamenilor care zburau. În timp ce îi ceream cãlãtorului veşti, i-am uşuit pe toţi afarã. De altfel, o neghiobie, întrucât niciunul dintre ei nu întelegea limba italianã şi, chiar dacã ar fi înţeles, nu aş fi avut nimic sã le ascund. Însã nu am vrut sã ne audã conversaţia. Nu vreau ca cei alãturi de care trãiesc sã se contamineze cu trecutul meu.

Drumeţul mi-a zis cã ducesa murise. Primul meu gând a fost sã mã întreb ce fãcuse cu scrisorile din Spania, dar nu i-am amintit cãlãtorului nimic despre toate astea. Sper cã a avut îndeajuns timp sã le distrugã.

Mi-a spus cã se stinsese vara trecutã, dupã o sarcinã dificilã. Sarcinile ducesei fuseserã întotdeauna dificile, dintr-un motiv sau altul. Nu o plâng, deoarece ştiu cã îşi dorea sã pãrãseascã aceastã viaţã de mai bine de doisprezece ani. Iar eu însãmi sunt mult prea aproape de moarte ca s-o mai jelesc. Portocalul are patru ani deja. Anul ăsta a înflorit pentru prima oarã, ceea ce-mi pare un semn. Trupul meu e la fel de veştejit şi de răsucit ca o frunzã toamna şi se rãsuceşte tot mai mult, ca şi cum ar tânji sã se întoarcă în pântece, sã fie din nou un mugur, un pumnişor de viaţã. La Toledo, pe când eram copil. ”

(Fragment din romanul „Borgia. Păcatele familiei” de Sarah Bower, publicat de Editura Nemira)

 

841 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.