O plimbare cu mașina timpului

O carte într-o pagină

24 martie 2013

9:50

Scris de:

24Nemira(1)„Mi-e teamă că nu pot să exprim senzațiile atât de singulare ale călătoriei în timp. Ele sunt extrem de neplăcute. Simți exact aceeași stare pe care o ai într-un montagne russe – de precipitare direct în jos! Aveam, de asemenea, și presimțirea unei iminente ciocniri. Pe măsură ce continuam, nopțile urmau zilelor ca bătăile unei aripi negre. Imaginea tulbure a laboratorului părea acum să se șterge din fața mea și vedeam cum soarele urcă iute pe cer, dându-i ocol în fiecare minut, și fiecare minut însemna o zi. Am presupus că laboratorul fusese distrus și eu mă aflam în aer liber. Aveam o impresie nelămurită de urcuș, dar mergeam prea repede pentru a-mi mai da seama de mișcarea lucrurilor din jur. Mersul celui mai încet melc era mult prea rapid pentru mine. Succedarea scânteietoare a întunericului și luminii erau extrem de dureroase pentru ochi. Apoi, în întunericul intermitent, am văzut luna trecând cu repeziciune prin toate pătrarele, de la lună nouă și până la lună plină, și am zărit, licărind slab, stelele care se roteau. Apoi, pe măsură ce îmi continuam drumul, cu viteză din ce în ce mai mare, palpitația zilelor și a nopților s a topit într un cenușiu continuu; cerul a căpătat o minunată nuanță de albastru închis, o culoare splendidă și luminoasă ca aceea a unui început de crepuscul; rotindu-se, soarele a devenit o fâșie de foc, un arc strălucitor în spațiu, iar luna, o panglică mai palidă, fluturătoare; nu mai vedeam stelele, ci doar, când și când, câte un cerc mai strălucitor ce tremura pe bolta albastră.

Peisajul era neguros și neclar. Mă aflam tot pe coasta dealului pe care este acum această casă, iar coama lui se semețea cenușie și întunecată în fața mea. Vedeam copacii crescând și transformân­du-se, ca niște nori de abur, când cafenii, când verzi: creșteau, se întindeau, se frângeau și dispăreau. Vedeam clădiri uriașe ridicându-se neclare și frumoase și dispărând ca un vis.

Întreaga suprafață a pământului părea schimbată – topindu-se și curgând sub ochii mei. Micile indicatoare de pe cadranele ce marcau viteza se învîrteau din ce în ce mai repede. Atunci am observat că brâul soarelui se legăna în sus și în jos, din solstițiu în solstițiu, într-un minut sau chiar mai puțin, și că, prin urmare, mersul meu era de peste un an pe minut: și minut de minut zăpada albă țâșnea pe tot pământul, și dispărea, urmată de verdele deschis și de scurtă durată al primăverii. Senzațiile neplăcute, încercate la plecare, erau acum mai puțin acute. Până la urmă, se transformară într-un fel de euforie nervoasă. Remarcam, totuși, o mișcare neregulată a mașinii, pe care nu mi o puteam explica. Dar mintea îmi era prea confuză pentru ca să mai dau vreo atenție acestei mișcări, așa că m-am năpustit în viitor, cu o pornire de nebunie care creștea mereu în mine. La început, abia dacă mă gândeam la oprire, abia dacă mă mai gândeam la altceva decât la aceste senzații noi. Apoi o nouă serie de impresii și au făcut loc în mintea mea – curiozitate amestecată, cu spaimă – până când în cele din urmă puseră cu totul stăpânire pe mine. Ce stranie dezvoltare a omenirii, ce miraculoase progrese față de civilizația noastră rudimentară, gândeam eu, trebuie că mi se vor înfățișa când voi ajunge să privesc de aproape lumea aceasta nelămurită și iluzorie care alerga și se transforma sub ochii mei! Vedeam ridicându-se în jurul meu monumentele unei mărețe și splendide arhitecturi, mai masive decât orice clădire din vremurile noastre, și totuși, după cât se părea, zidite doar din luciri și neguri. Vedeam un verde bogat așternându-se pe coasta dealului și rămânând mereu același, fără ca vreo iarnă să-l întrerupă. Chiar și prin vălul confuz care mă înconjura, pământul părea foarte frumos. Așa că am început să mă gândesc la oprirea mașinii.

Riscul principal consta în a întâlni vreun obiect oarecare în spațiul pe care îl ocupam eu și mașina. Atât timp cât călătoream cu mare viteză prin timp, aceasta nu avea aproape nicio importanță: eram, ca să zic așa, dematerializat – mă furișam ca un abur prin golurile substanțelor pe care le întâlneam! Dar, când aș fi oprit, puteam să fiu zdrobit, moleculă cu moleculă, în materia care ar fi stat în calea mea; însemna ca atomii corpului meu să fie puși într un contact atât de strâns cu aceia ai obstacolului, încât ar fi rezultat o violentă reacție chimică – poate chiar o puternică explozie – și aș fi fost aruncat, eu și aparatul meu, în afara oricăror dimensiuni posibile – în Necunoscut. Această eventualitate mi-a venit în minte de nenumărate ori în timp ce construiam aparatul; dar atunci o acceptasem de bunăvoie, ca pe un risc inevitabil – unul dintre riscurile pe care trebuia să mi le asum! Dar acum, când riscul nu mai putea fi ocolit, nu-l mai vedeam în aceeași lumină optimistă. Adevărul este că, pe nesimțite, ciudățenia absolută a tot ce se întâmpla, zguduiturile și vibrațiile enervante ale mașinii, și mai ales senzația de cădere prelungită îmi copleșiseră nervii. Îmi spuneam că n-am să mă mai pot opri niciodată și, într-un acces de impetuozitate, am hotărât s-o fac imediat. Cu o nerăbdare de nebun, am împins maneta până la capăt, și atunci, brusc, mașina s-a dat peste cap, iar eu am fost azvârlit cu putere în aer.“

(Fragment din volumul Mașina timpului de H.G.Wells, publicat de Editura Nemira)

(http://www.nemira.ro/nautilus-sf/masina-timpului–2099)

807 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.