O vizită în cea mai veche casă din București

Exclusiv Social

9 februarie 2013

12:40

Scris de: and

LOCURI IN INIMA

În weekend trebuie să faci ceva pentru tine. Fiecare dintre noi este ceea ce citește, ce vede, ce ascultă. În weekend, Epoca.ro te invită să (te) descoperi…

Aproape de Biserica Armenească, pe strada Spătarului, unde se văd urmele mai multor istorii, fiecare cu farmecul și stereotipurile ei, găsești ușor drumul spre un loc parcă în afara timpului, un loc ce pare departe de vuietul infernal al orașului. Pentru cei care cred că bucureștenii nu au scăpare, o vizită la Casa Melik este o șansă de a-și schimba impresia. Acolo, pătrunzi în alt București, unul care continuă să lipsească din materialele care le prezintă orașul străinilor.

Casa Melik, cea mai veche construcție civilă, situată pe strada Spătarului, la nr. 22, nu este o bijuterie în primul rând prin colecția de artă pe care o ascunde de privirea trecătorului grăbit, ci prin personalitatea clădirii: o casă ca o podoabă sobră,  care nu a îmbătrânit, în ciuda venerabilei sale vârste de peste două sute de ani. Casa dregătorului din Țara Românească, construită cândva între 1750 si 1760, renovată de un boier armean în 1822, este muzeu-satelit al Muzeului Național de Artă al României, cunoscut sub numele de Muzeul Theodor Pallady.

Câteva umbre se mișcă încet, silențios, prin clădire, printre mobile vechi și tablourile minunate expuse pe pereți. E liniște, curatorii vorbesc în șoaptă, picturile lui Theodor Pallady, nuduri și naturi moarte, răspândite printre piese italiene renascentiste și  obiecte de artă din Orient, fac parte din decor și, după ce le vezi aici, ți-e greu să ți le imaginezi în altă parte.

Din 1994, când s-a redeschis, casa e o gazdă rafinată pentru pentru colecția Serafima și Gheorghe Răuț, ce poartă însemnele prieteniei și ale admirației nobilului moldovean pentru Theodor Pallady, împreună cu care a locuit la Paris, în prima jumatate a secolului trecut. Fiecare piesă a colecției amplasate în cele opt săli ale muzeului, participă la un întreg al cărui farmec este luminat de razele reci ce pătrund prin ferestre. Grădina este, și ea,  o componentă importantă a întregului. Văzută din cerdacul de la etaj, unde stau un fel de șevalete folosite de copiii care vin la atelierele de pictură pe care le găzduiește muzeul.

Puțină istorie

Până la sfârșitul anilor ’60, când colecționarul Gheorghe Răuț i-a donat statului român această colecție și lucrările din atelierul parizian al lui Theodor Pallady, casa, reprezentativă pentru arhitectura românească tradițională, a trecut prin multe. Negustorul armean care a cumpărat-o după moartea primului stăpân și a renovat-o în spiritul personalității ei inițiale i-a oferit-o mai apoi fiului său ca dar de nuntă. Fiica acestuia s-a căsătorit cu Jacob Melik, care, după inițierea în arhitectură la Paris, a revenit în țară în 1844, la chemarea lui Barbu Știrbei, gata să se angajeze în mișcarea revoluționară din 1848. Dupa participarea în delegația (Nicolae Balcescu, Ion Bratianu etc.) care a pledat cauza țării la Constantinopol, pentru Jacob Melik a urmat exilul.

După nouă ani, când s-a întors, a găsit o ruină pe care a readus-o la viață. Mai târziu, dupa moartea sotului, casa i-a revenit comunității armenești, datorită testamentului soției supraviețuitoare, care a pierit în incendiul din 1913.
După încă o restaurare, realizată la inițiativa unui altui membru al familiei, proprietatea a fost donată Municipiului București. Iar întâlnirea dintre Colecția Răuţ și Casa Melik a avut loc în 1971.

La Paris cu Pallady

Intrând în Casa Melik, ajungi, de fapt, la Paris. Te întorci brusc în timp și ajungi la începutul secolului XX. Mai întâi, dai de  Vedere din Place Dauphine, unul dintre tablourile consacrate ale lui Theodor Pallady, înainte să urci pe scara interioară spre salonul în care sunt expuse simplu multe desene pe care artistul le-a făcut în anii petrecuți în Orașul Luminilor. De la restauratoarea cu care am vorbit am aflat că, din cele 800 de desene ale artistului, depozitate la Muzeul Colecțiilor, se expune periodic o selecție.

Peisajele pariziene, nudurile și portretele arată distanța pe care pictorul și-a păstrat-o față de moda din vremea lui pentru că nu a adoptat stilul Art Nouveau nici nu s-a alăturat Școlii de la Paris. În liniștea din Spătarului nr. 22, unde ajunh, în zilele aglomerate, și 20-30 de vizitatori, exponatele vorbesc despre Paris, despre alte vremuri și despre alți oameni. Când pleci, ieșind în bulevard, ai încă o dată senzația că te întorci dintr-o călătorie în timp.

1867 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.