„Orice viață este supusă legilor atracției“

O carte într-o pagină

18 martie 2013

0:59

Scris de:

18Nemira„Să fi fost Ava cu adevărat excepțională? Să nu fi întâlnit eu, în toți acești ani, și alte femei ca ea, înclinate înainte de orice spre frumusețe și spre adevăr? Nu cred. Ava chiar era incomparabilă. Dar să presu­punem că am cunoscut femei asemenea ei. Atunci, nu putem decât să credem că le am ținut la distanță. Nu mai era însă cazul: o întâlnisem deja pe Ava, intrasem pe orbita ei. Orice viață este supusă legilor atracției. Ava o polarizase pe a mea foarte repede, la o dată când anumite corpuri sunt foarte sensibile la lumină. Viața mea cu ea, în prezența ei, a însemnat tinerețea mea, apoi viața mea de bărbat de până acum. Ea m a ridicat. Cum aveam aceeași vârstă, iar atracția era reciprocă, este posibil și ca ea să și fi tras o oare­care forță de la mine pentru a rămâne la înălțimea ei. Astăzi, cerul este gol. Mi ar fi plăcut să povestesc altceva, însă e tot ce mai am de la ea și încă nu pot s o dau uitării.

Era în iunie, ultima lună a celor douăzeci de ani ai mei, într o sală de curs, la parterul Sorbonei, îna­inte de începerea unui examen de traducere în engleză. Ea s a strecurat printre mese, s a învârtit printre primele rânduri, după care s a oprit, amintindu și că avea un nume și s a hotărât să l descifreze pe unul dintre cartonașele care acopereau gaura pentru călimară. Și a reluat cursa ca să se oprească în fața pupitrului meu. Numele noastre începeau cu aceeași literă, ne unea alfabetul. Așadar, ea era vecina mea, Ava P… în stilul hopa mitică pe arcuri, era destul de reușită. Când o priveai însă mai bine, avea și un alt aspect. În locul ochilor, asortați la părul negru arămiu, se învârteau două bile ca niște semne de întrebare, exprimând o formă de mirare neascultătoare și surâzătoare în fața ființelor și a lucrurilor. Trăsăturile îi erau mai grave, mai clasice, probabil că le slujiseră celor din vechime la a defini canoanele frumuseții. La ea totul era regu­lat, expresiv, intens. M am ridicat de pe scaun, a fost prima dovadă de respect pe care i am dat o. Mi a surâs așa cum îi surâzi unui necunoscut, cu un zâmbet de fruct plesnit. Era întruchiparea distincției și a amabilității, genul de fată care nu face decât să treacă pe acolo preț de două ore, cât durează examenul, și apoi să dispară. Am mizat pe voioșia ei directă și ușoară, care încuraja ghidușia și îngăduința. Am informat o că am un mic dicționar bilingv ascuns în buzunar și că ar putea să l folosească. Mai aveam ceva să i spun, dar după examen, care urma să înceapă.

Spre sfârșitul primei ore, în care ne atinsesem de mai multe ori cu cotul într o liniște mormântală, a strecurat o hârtie împăturită în patru sub foaia mea de hârtie. Foarte încet, ca și cum ar fi șovăit; din feri­cire, supraveghetorul se gândea la alte lucruri. Lista ei cu vreo zece termeni englezești se adăuga listei mele, așa că am ieșit un sfert de oră afară ca să limpezesc totul la toaletă.

La sfârșitul examenului, destul de mulțumiți de festa jucată Universității, am început să ne aranjăm lucrurile în același ritm, încet – trebuia să ne așteptăm puțin. Am profitat ca să spun ceva ce m ar fi putut face interesant pentru ea, dar interesant cu adevărat. În urmă cu trei săptămâni îl cunoscusem pe unul dintre ultimii mari poeți francezi, un monstru sacru, un supraviețuitor al epocii suprarealiste publicat sub coperta albă a revistei NRF. Convorbirea avea să apară în vară într un ziar oarecum legendar. Băusem porto cu Francis Ponge, el mi se adresase cu „tânărul meu prieten“, iar din septembrie ziarul mă angaja ca jurna­list retribuit pentru fiecare pagină scrisă. Așa că, am adăugat eu, nu mi pasă foarte mult de rezultatul traducerii la engleză. Povestioara mea a interesat o foarte mult pe Ava P… Trebuia să plecăm repede din sinistra sală și să regăsim strada, soarele, să luăm o cafea.

Cum era îmbrăcată? O jachetă neagră, o bluză roșu aprins, blugi, escarpeni. Un inel, poate o broșă.

Fiind de acord să evităm ciorchinele de studenți înghesuiți la terasele din piața Sorbona, ne am dus pe bulevardul Saint Michel. „Mergem la Rostand sau la Petit Suisse?“ m a întrebat ea. Am răspuns „la Rostand“, deși nu mi dădeam seama unde anume în Cartierul Latin se află. Distrat, am făcut un pas înapoi ca s o las să-mi arate drumul și am urmat o de a lungul bulevardului, spre intrarea mare în Grădina Luxembourg. Mergea drept și repede. Un mic uragan în căl­dura care se ridica din asfalt. De la bun început, am fost intimidat de prospețimea ei, de puterea ei elec­trică. Presimțeam că în ea se întrupează Parizianca, un tip de fată cu totul exotică pentru mine. Resimțeam, confuz, și senzația că am parte de ceva ce se întâmplă foarte rar, mai ales la douăzeci de ani: o întâlnire.“

(Fragment din romanul „Legea iubirii“ de Jean-Marc Parisis, publicat la Editura Nemira)

 

573 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.