Philip Marlowe descinde în Pasadena

O carte într-o pagină

23 februarie 2013

9:38

Scris de: and

„Casa se afla pe Dresden Avenue, în cartierul Oak Noll al orașului Pasadena, o clădire mare și solidă, elegană, cu ziduri roșcate de cărămidă, acoperiș de țiglă și brâu alb de piatră. Feres­trele de la drum, de la parter, aveau vitralii. Cele de la etaj erau ca de fermă, dar înconjurate de brâie late, de piatră lucrată într‑o imitație de rococo.

Începând de la zidul dublat de tufe înflorite, peluza verde și frumos tunsă de aproape un sfert de hectar cobora în pantă lină spre stradă, trecând în drumul său pe lângă un cedru enorm, în jurul căruia se scurgea ca un val răcoros și verde pe lângă o stâncă. Trotuarul și aleea pentru mașini erau, amândouă, foarte late, iar pe alee se înălțau trei salcâmi albi care meritau văzuți. Dimineața de vară era parfumată greu și tot ceea ce creștea stătea complet nemișcat în aerul fără suflare de care au parte cei din zonă într‑o zi pe care ei o numesc plăcută și răcoroasă.

Despre oameni, nu știam decât că era o oarecare doamnă Elizabeth Bright Murdock, împreună cu familia, care dorea să angajeze un detectiv particular curățel, care să nu scuture scrum de țigară pe parchet și să nu poarte asupra lui mai mult de o armă. Mai știam și că era văduva unui moșneguț cu favoriți pe nume Jasper Murdock, care făcuse avere ajutând comunitatea și căruia i se publica fotografia în ziarul din Pasadena în fiecare an de ziua lui, cu anul nașterii și al morții dedesubt, împreună cu legenda: „Slujba a fost viața lui.“

Am lăsat mașina în stradă și am pășit pe cele câteva zeci de dale de piatră așezate pe peluza verde, pentru a suna la soneria montată pe veranda de cărămidă, sub acoperișul țuguiat. Un zid jos de cărămidă roșie se întindea pe distanța scurtă dintre ușa de la intrare și marginea aleii. În capătul aleii, pe un bloc de beton, stătea un negrișor pictat, în pantaloni albi de călărie, jachetă verde și șapcă roșie. În mână ținea o biciușcă, iar în blocul de la picioarele lui era încastrat un inel de care se legau caii. Părea puțin întristat, ca și cum ar fi stat acolo de mult timp și începea să‑și piardă nădejdea. M‑am apropiat și l‑am bătut ușor pe creștet, în timp ce așteptam să deschidă cineva ușa.

După un timp, o acritură între două vârste, în uniformă de menajeră, a întredeschis ușa preț de cincisprezece centimetri, măsurându‑mă cu un ochi ca o mărgică.

– Philip Marlowe, am spus. Pentru doamna Murdock. Am o întâlnire programată.

Acritura între două vârste a scrâșnit din dinți, a închis brusc ochii, i‑a deschis la fel de brusc și a zis, cu glasul acela tipic pentru pionierii colțuroși și hârșiți:

– Care din ele?

– Ce?

– Care doamnă Murdock? aproape a țipat ea la mine.

– Doamna Elizabeth Bright Murdock, am spus. Nu știam că sunt mai multe.

– Ei, uite că există, mi‑a trântit‑o ea. Ai o carte de vizită?

Continua să țină ușa deschisă preț de‑o șchioapă. Și‑a vârât în deschizătură nasul și o mână subțire și musculoasă. Am scos portofelul și am extras o carte de vizită care avea pe ea doar numele, pe care i‑am pus‑o în palmă. Mâna și nasul s‑au retras și ușa mi s‑a trântit în față.

M‑am gândit că poate trebuia să fi încercat ușa din dos. M‑am dus și l‑am mai bătut o dată pe negrișor pe creștet.

– Frate, i‑am spus, tu și cu mine suntem de‑un leat.

A trecut destul de mult timp. Am băgat o țigară în gură, dar n‑am aprins‑o. Camionul Veseliei, pictat în albastru cu alb, a trecut intonând Curcanul în paie la flașnetă. Un fluture mare, negru cu auriu, a venit plutind în derivă și a aterizat pe o tufă de hor­tensii aproape lângă cotul meu, a dat încet din aripi în sus și‑n jos de câteva ori, apoi și‑a luat greoi zborul, îndepărtându‑se împleticit prin aerul neclintit, fierbinte și parfumat.

Ușa s‑a deschis din nou. Acritura a rostit:

– Pe‑aici.

Am intrat. Încăperea din spatele ușii era mare și pătrată, răcoroasă și adâncită, și avea aceeași atmosferă odihnitoare și ceva din mirosul unei capele funerare. Tapiserii pe pereții de stuc nefasonat, grilaje de fier care imitau balcoanele la ferestrele laterale înalte, fotolii grele, sculptate, cu perne de pluș, spătare tapițate și ciucuri ca aurul vechi atârnând pe părți. În spate, o fereastră cu vitralii cam cât un teren de tenis. Dedesubtul ei, uși de sticlă acoperite cu draperii. O încăpere veche, prăfuită, învechită, îngustă la minte, curată și acrită. Nu părea să stea cineva vreodată aici sau să vrea să stea vreodată. Mese cu tăblii de marmură și picioare contorsionate, ceasuri aurite, mici statuete din marmură în două culori. O grămadă de troace pe care ți‑ar fi luat o săptămână să le ștergi de praf. O grămadă de bani și toți aruncați pe fereastră. Cu treizeci de ani în urmă, în orașul de provincie bogat și discret care era Pasadena la vremea aceea, trebuie să fi fost o încăpere impresionantă.

Am lăsat‑o în urmă, urmând un coridor și, după o vreme, acritura a deschis o ușă și mi‑a făcut semn să intru.

– Domnu’ Marlowe, a spus ea pe un ton urâcios prin ușa deschisă, apoi s‑a îndepărtat scrâșnind din dinți.“

(Fragment din romanul „Sora cea mică“ de Raymond Chandler, publicat de Editura Nemira)

http://www.nemira.ro/suspans/sora-cea-mica-%28hardcover%29–1750

 

 

869 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.