Planete, astre, amintiri, călătorii…

O carte într-o pagină

24 aprilie 2013

1:00

Scris de:

noptile memoriei„În nopţile pământene, Sirius, iarna mai ales, când aruncă sclipiri îngheţate dintr-un cer sticlos, aburit parcă de răsuflări… Sau vara, mai spre orizont, îndată după lăsarea serii, arătând sudul în silueta fantomatică a Câinelui Mare, peste puzderia de stele a Galaxiei. „Tu mai ţii minte, Leonida?” îl întrebam, uneori, când singurătatea devenea nu numai apăsătoare, ci se însoţea de acea senzaţie chinuitoare, specifică profesiunii noastre şi prezentă mai ales în zborurile lungi. El zicea că-şi aminteşte şi, atunci, sub calota transparentă a navei, încercam să reînviem o scenă, două de demult. Lui îi plăcea să-şi amintească marea, aşa cum o cunoscuse: cu nisipurile ondulate de pe fund, în vecinătatea culturilor de alge, cu valuri plumburii deasupra, cu fetele ei bronzate şi toate celelalte minuni care, fiind rămase mult în urmă, ameninţau să se destrame, se subţiau treptat şi aproape că încetau să mai existe. Le simţeam tot mai vagi, încât uneori trebuia să facem eforturi disperate pentru a le readuce în memoria activă. Aici, în asta presimţeam primejdia. Alteori, pe neaşteptate, imaginile se proiectau pur şi simplu afară din uitarea noastră, ţâşneau nechemate, în mod surprinzător; umpleau conştiinţa cu contururi de o claritate pe care o crezusem definitiv pierdută. Ele se cereau transmise, comunicate celuilalt neîntârziat, şi aceste momente fuseseră cândva cele mai animate din timpul petrecut pe navă.

Amândoi căutam să menţinem puntea, cu alte cuvinte. Tot ce adunaserăm în noi, tot ce ne dădea impresia bogăţiei noastre interioare şi atenua oarecum formele de incredibilă violenţă sub care se manifesta câteodată marele Regret. Acesta îşi avea rădăcinile acolo, în urmă, la aproape zece ani-lumină depărtare. „Îţi aminteşti, Leonida?” Îşi amintea, îmi povestea despre oraşul subacvatic în care îşi trăise adolescenţa şi primii ani ai tinereţii, în condiţii aproape ideale pentru libertatea de acţiune a unui ins aflat în plin proces de formare a propriei sale personalităţi. „Îţi aminteşti, Leonida?” Revedea oraşul de sticlă, scufundat parcă într-un imens acvariu, şi plaja cu nisip spulberat de vânt, sau invadată de scoici şi alge, dimineaţa. Adică nu, plaja cu scoici şi alge mi-o aminteam cu mai multă exactitate eu, deşi nu crescusem aproape de mare şi tocmai de aceea. Aşa am cunoscut eu marea, într-o dimineaţă umedă, răcoroasă, cu soare şters şi spume în creştetul valurilor, agitate încă după furtună. În mod obişnuit îmi aminteam grădina cu trandafiri a coloniei şi scene din care imaginile tot mai îndepărtate ale câtorva prieteni mă obligau să le reconsider continuu poziţia într-o scară de valori personală, eminamente subiectivă. Aveam impresia că-i redescopăr, eram dispus să acord cu uşurinţă, fiecăruia, o calitate în plus şi făceam asta aproape inconştient. Era, mi se pare, o reacţie disperată a eului meu, angajat în salvarea oricărei înregistrări păstrate încă în memorie.

Lui îi rămâneau însă fetele. Irene, bruneta nervoasă, cu temperament mediteranean, apoi negresa cu care spunea că făcuse dragoste pe o mică insulă artificială, şi colega noastră de mai târziu, Diana, şi altele, dintre care mai multă admiraţie avea pentru Ingrid: o numise cândva „regina vikingilor” şi limba nu i se poticnea articulând aceste cuvinte vechi, iar ochii îi luceau de parcă exact atunci s-ar fi răsfăţat pe retina lor regina, goală. Fetele pe care Leonida se încăpăţâna să nu le uite, deşi ar fi fost mai bine să nu le fi întâlnit. Sau, întâlnindu-le, să le fi şters din memorie imediat după decolare, când totul era proaspăt şi nu dăduse încă naştere regretelor. Eu aşa am făcut, după cum cereau şi instrucţiunile. Trebuia să-mi fie mai uşor, să suport mai bine zborul fără povara unor amintiri în care îşi făcuseră loc femeile, căci nu mă îndoiesc că şi în tinereţea mea vor fi existat iubiri, chiar dacă acum mi-e imposibil să-mi amintesc de ele şi ştiu că le-am pierdut din minte pentru totdeauna. Au rămas dincolo, sacrificate, încât transportam spre Sirius nişte splendide goluri în memorie, acele „pete albe” rămase după ştergerea, cu un duş selector, a experienţelor mele erotice anterioare lansării în spaţiu.

(Fragment din volumul „Nopțile memoriei” de Mircea Opriță, în curs de apariție la Editura Nemira)

 

1189 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.