Plimbare prin paradis: Coasta Amalfitană

Scris de:

Italia Amalfitana 523O CĂLĂTORIE PE SĂPTĂMÂNĂ

În weekend trebuie să faci ceva pentru tine. Fiecare dintre noi este ceea ce citește, ce vede, ce ascultă. În weekend, Epoca.ro te invită să (te) descoperi…

“Urcaţi, plecăm imediat”, îmi spune şoferul. E dimineaţă şi, sub cerul fără niciun nor, ştiu deja că va fi o zi perfectă. Nu prea se poate altfel, îmi zic, doar voi vedea unul dintre cele mai frumoase locuri de pe pământ. Şi urc, deja fericită, în autobuzul plin cu turişti ca mine, care preferă să scape de bătăile de cap ale şofatului. Să mergem, aşadar! Pornim spre coasta amalfitană!

Ce înseamnă aceste cuvinte ca o vrajă irezistibilă pentru călătorul de azi? O zonă pe coasta peninsulei Sorrento, în sudul Italiei, la Marea Tireniană. Un loc unde clima mediteraneană blândă, stâncile abrupte şi albastrul nesfârşit creează o lume de o frumuseţe ce-ţi taie respiraţia. Şi, ca să faciliteze accesul către ea,  autorităţile italiene au construit Strada Statale 163, un drum de vreo 40 de km care uneşte aşezările de pe coastă, de la Positano până la Vietri sul Mare. Un drum ca o panglică azurie, pe care se înghesuie nenumărate maşini şi autobuze, precum cel în care mă aflu şi eu. Şi toate gonesc, mai mult sau mai puţin, luând viraje ce par imposibile, zdruncinându-te din plin, ţinându-te mereu cu sufletul la gură. “Ne ciocnim!”, strigă speriată o americancă de alături. Italia Amalfitana 386

Din partea cealaltă vine un alt autobuz, iar strada e mult prea îngustă pentru amândouă. Dar în ultima secundă, Giovanni, şoferul nostru, opreşte pe marginea drumului şi celălalt autobuz zboară elegant pe lângă noi. Apuc, în treacăt, să-i văd şoferul râzând. De alfel, şi Giovanni se distrează. “Turiştii ăştia! Nu ştiu ei cum se circulă la noi!”. Şi ne continuăm plimbarea, cu inima sărindu-ne din piept la fiecare curbă, ameţiţi, pierduţi în marea de stânci şi azur. Iar aşezările se succed în goană,  cu nume ca o melodie îmbătătoare: Positano, Praiano, Furore, Conca dei Marini, Atrani…

Şi, printre casele căţărate pe stânci, ca un stup, ajungem în locul care dă numele coastei: Amalfi. Acum, este un orăşel cu circa 5000 de locuitori. În epoca sa de glorie, între secolele IX-XIII, a fost capitala unei republici maritime ce rivaliza cu Pisa şi Genova, stăpânind mările din jur. După ce rivalii pisani au cucerit-o, şi-a pierdut importanţa şi, în secolele următoare, a sărăcit, iar mulţi dintre locuitorii săi s-au mutat în zona Napoli. Oraşul a reînviat în secolele XIX-XX, ca loc căutat întâi de către aristocraţi, muzicieni şi artişti, iar apoi de turiştii din toată lumea. Aşa că astăzi are ceva dintr-un permanent decor de film, îmi spun, cel puţin în zona portului, unde ne lasă autobuzul. De aici, se văd imediat cupola şi campanila catedralei Sant’ Andrea, ce reprezintă simbolul oraşului.

Italia Amalfitana 545Trec pe sub un portic şi urc cele 62 de trepte care duc către porţile ei. Monument tipic aflat la răscrucea influenţelor orientale şi occidentale, catedrala e construită în stilul romanic cu influenţe arabe din perioada în care sudul Italiei era stăpânit de regatul normand. Ulterior, cum s-a întâmplat în toate bisericile italiene, au fost adăugate elemente gotice şi baroce. Tot aici au fost aduse moaştele Sfântului Andrei, ocrotitorul catedralei, luate de la Constantinopol, în timpul celei de-a IV-a cruciade. Deschid uşile mari, turnate în bronz în secolul XI, tot în capitala bizantină, (sunt cele mai vechi din Italia post-romană) şi intru în liniştea şi pacea acestui lăcaş ca un alambic de civilizaţii.

…De unde ies, după o vreme, înapoi în furnicarul din jur. Casele se înghesuie una într-alta, magazinaşele îşi fac loc cu greu, mărfurile sunt întinse pe jos,  peste tot eşti îndemnat să cumperi plăcuţe şi ceşcuţe de majolică pictată, ceramica specifică locului, şi peste tot vezi sticle de diverse forme şi mărimi, pline cu limoncello, lichiorul tradiţional de lămâie (care, nu vă lăsaţi păcăliţi, conţine un procent semnificativ de alcool). Într-un colţ, o mini-fântână te îndeamnă să atunci bănuţi în ea, ca să îmblânzeşti soarta să te aducă din nou, pe viitor, la Amalfi. Las şi eu unul să cadă şi, ignorând cu greu mirosurile îmbietoare de peşte care vin din localul de vizavi, îmi fac drum înapoi către port. Unde mă aşteaptă autobuzul, gata să urce un alt loc paradisiac: Ravello.

Italia Amalfitana 448Supus, pe vremuri, ducatului Amalfi, Ravello a fost întemeiat ca refugiu în faţa invaziilor barbare de după prăbuşirea Imperiului Roman, şi a continuat să fie, şi în secolele următoare, adăpost de necucerit. A decăzut apoi, odată cu oraşul din vale, renăscând, ca şi el, în secolul XIX. Peisajele uluitoare au atras mereu pictori, scriitori şi muzicieni, veniţi să caute inspiraţia, iar în prezent este şi unul dintre cele mai căutate locuri pentru nunţi de milionari şi vedete.

“Dar asta e o mireasă localnică”, îmi spun, privind alaiul restrâns care iese din catedrala locală chiar când ajung. Nuntaşii se adună pentru o poză de grup şi pornesc apoi către Villa Cimbrone, o casă din secolul XI, devenită între timp hotel, ale cărei celebre grădini sunt deschise publicului. Iar terasa de aici, numită “Terasa infinitului”, oferă, se zice, cea mai frumoasă privelişte asupra întregii coaste amalfitane, şi, după ce ajung aici, sunt gata să confirm: senzaţia e uluitoare. Încă sub puterea ei mă pierd apoi, pe străduţele care urcă tot mai mult, departe de forfota lumii.

E tot mai linişte, iar casele au încremenit în timp. Am ajuns deja în Scala, un sătuc căţărat pe stânci, mult mai sus de Ravello. În depărtare, se zăreşte o biserică în ruine, din care n-au mai rămas decât pereţii exteriori. În jos, se vede ţesătura de case şi petice de verdeaţă, iar pe mare, ca nişte puncte albe, vapoarele.

Italia Amalfitana 426E o pace de început de lume. Pe neaşteptate, tăcerea e spartă de râsul unui copil ce iese alergând dintr-o casă. Un semn înviorător că aici locuiesc încă oameni obişnuiţi, un semn că, dincolo de visul călătorilor, coasta amalfitană e încă, pentru câţiva fericiţi ai soartei, căminul de zi cu zi.

Şi, în timp ce mă gândesc la asta mâncând o porţie de paste cum nu găseşti decât în sudul Italiei, citesc privirile aprobatoare a patru pisici întinse trândav pe iarbă.

“Normal”, zice Giovanni, aşteptând să urc în autobuzul care pleacă înapoi spre Sorrento, şi-mi face semn să citesc o inscripţie pe o plăcuţă de ceramică. “În ziua Judecăţii de Apoi, pentru amalfitanii ajunşi în Paradis, va fi o zi ca toate celelalte.” . Asta cam aşa e, îmi spun, şi urc.

Fotografii Cristina Crăciun

3216 vizualizari


Un comentariu

  1. [...] Plimbare prin paradis [...]

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.