Povestea începe într-o stație de metrou

O carte într-o pagină

26 aprilie 2013

1:00

Scris de:

Richter„Sunetul enervant, născut în băltoaca ce se întinde la câțiva metri de mine, între șinele uleioase, este amplificat până la limita suportabilității de plăcile groase de beton, aruncat dintr-o parte în alta, izbit de timpanele mele, răsucit între neuronii îmbibați de alcool și tutun. Îmi prind tâmplele între palme. Acopăr urechile. Apăs, cu dinții încleștați. Steluțe multicolore pornesc să danseze în fața ochilor închiși, creierul pulsează bezmetic, un val de greață urcă din străfunduri. De undeva, de sus, din irealul visului, mă privesc plin de dezgust. Zac prăbușit pe o bancă, într-o stație de metrou, Dumnezeu știe prin ce colț al Parisului. Sunt un fel de șobolan pierdut în catacombele unui oraș pe care am început să-l urăsc cu pasiune. Greu, cu eforturi de Sisif, deschid ochii, unul câte unul. Sclipirea neonului se amestecă dureros cu flash-urile ecranelor publicitare. Mă doare capul, mi-e sete, mi-e silă de mine, de hainele jegoase, de barba nerasă de mai multe zile, de părul slinos ce-mi alunecă pe frunte. Dintr-un colț adormit de conștiință, se naște chinuit o întrebare, plutește indecis câteva clipe la pragul dintre imbecilismul total și o vagă înțelegere, apoi alunecă spre lumină. Ce, mama dracului, caut eu aici?! Cuvintele reverberează între pereții creierului atât de puternic, încât tresar speriat. Ecourile se sting treptat, dar din ele se nasc alte și alte întrebări. Cum am ajuns în halul ăsta? E zi? E noapte? Revelația mă izbește cu forța unui ciocan: am fost în paradis, am întâlnit-o pe Eva. Numai că de data asta, eu, Adam, am fost cel care a distrus totul. Am dat foc paradisului și am ucis-o pe Eva. Ceva cald, ciudat, necunoscut, alunecă pe obrazul aspru. Îmi trec degetele murdare peste barba țepoasă. Uimit, descopăr lacrimi. Plâng? Eu plâng?! Eu pot să plâng? Apăs pleoapele cu furie, până la durere, în încercarea de a ucide din nou imaginea ei, a mea, a noastră. Difuzoarele anunță sosirea trenului în două minute. Două minute lungi cât o viață. Mă ridic de pe bancă și fac doi pași nesiguri spre marginea peronului. Unu, doi. Câte unul pentru fiecare minut care desparte viața de întunericul izbăvitor. Cum va fi? Rânjesc prostește propriei imagini strivite de roțile grele. Simplu. Rapid. Încerc să descopăr privilegiații spectatori. Ei da, bucurați-vă! Nu vedeți în fiecare zi transformarea unui artist într-o masă informă de oase și carne. Apropiați-vă, doamnelor și domnilor! Veniți, luați loc la balcon! Doamnelor? Domnilor? Hei, dar unde sunteți, lua-v-ar dracu’?! Scrutez încruntat peronul aproape pustiu. O femeie grasă, cu o sacoșă spânzurată pe braț așteaptă cuminte pe bancă sosirea trenului. Privirea-i alunecă pierdută, pe jumătate adormită, printre șine. La câțiva pași de ea, sprijinită de perete, o drogată își clatină capul în ritmul muzicii ce răzbate, probabil, din căștile îndesate în urechi. Din când în când, aruncă ocheade spre algerianul în uniformă albastră care molfăie un sandviș, cu capul ascuns între umeri. Asta e tot? Ăsta e marele public ce va asista – împotriva voinței sale – la dispariția celui ce ar fi putut fi unul dintre cei mai mari artiști în viață? Scutur capul scârbit. Nici măcar ieșirea mea din această viață de doi bani nu poate fi măreață. O moarte jalnică, precum un scheunat anemic de cățel. Hei, dar iată că am fost nedrept cu publicul meu! E mai mare decât am crezut. Dintr-un colț de umbră a apărut un clochard, cu părul zburlit, cu barba lungă. Poartă un palton lung, pe care îl târâie după el. Prea larg și de o culoare incertă, este înfășurat pe trup și ținut în loc cu o sârmă de care atârnă tot felul de lucruri: trei linguri, o cratiță, o lanternă cu geamul spart, o căciulă și o pungă ce flutură în urma lui precum o coadă. Individul strânge ceva la piept, în timp ce mătură peronul de la un capăt la altul. Cu fruntea plecată, atent la fiecare pas, murmură cu voce slabă sau, dimpotrivă, strigă și înjură cu o voce subțire, de scapete. Deodată, se oprește, conștient de prezența celorlalți. Scutură din cap, strânge mai tare obiectul pe care îl înconjură cu brațele scheletice ce răzbat de sub stofa murdară. Ne cântărește pe fiecare în parte: femeia cea grasă, drogata transpusă de muzica amestecată cu dracu’ știe ce prafuri, algerianul apatic, aplecat peste sendvișul învelit în șervețelul mov și propria-mi persoană, încâlcită în gânduri și deziluzii. Din tunel licăresc lumini, iar curentul de aer anunță sosirea trenului. Mă îndrept spre marginea peronului. E aproape. Raiul strălucește la câțiva metri de mine. Un pas, doi… Bătrânul clochard răsare în fața mea. Ochii lui se înfig într-ai mei, adânc, până dincolo de limitele imaginabilului. Nebunia dispare o clipă de pe chipul lui. Îmi întinde obiectul pe care-l strângea la piept, apoi, cu un strigăt sălbatic, pășește dincolo de marginea peronului.“

(Fragment din romanul „Richter 8.9“ de Andrei Călăraș, publicat la Editura Nemira)

 

 

2971 vizualizari


Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.